Glicemie literară
scrisul mi se scurge prin degete
ca zahărul topit în ceaiul amar
prea mult și tremur
prea puțin și mă sting
cuvintele vin în valuri
hiperglicemie de gânduri
împrăștiate pe hârtie
ca firimiturile unui festin uitat
apoi, liniște –
o hipoglicemie a sensurilor
când nicio metaforă nu mai prinde contur
și literele se destramă, fragile
încerc să dozez rimele
să măsor ritmul, să păstrez echilibrul
dar poezia nu ascultă
ea cade, se ridică, arde și curge
fără unități precise
și poate că așa trebuie să fie.
Bronșita eului
seara cade în mine ca o fereastră trântită
și aerul rămâne prins între coaste
ca un porumbel rănit
ce nu mai știe să plece
tușesc amintiri pe care nu le mai vreau
dar ele se lipesc de plămâni
ca un fum vechi, netrecut
ca un nume uitat pe jumătate
cuvintele mi se sting în gât
ca lumânările unei biserici părăsite
nimeni nu mai așteaptă rugăciuni aici
doar ecoul, respirând sacadat
și totuși, dimineața mă cheamă
cu palme reci pe tâmple
ca o promisiune spusă în șoaptă
exist.
Spitalul cu poeți
pe coridoarele luminate cu neon
umbrele se plimbă în tăcere
ca niște versuri neterminate
un bărbat citește dintr-un caiet galben
cu marginile roase de timp
literele i se topesc pe buze
dar nimeni nu aude poemul
în salonul 7, cineva scrie
cu vârful degetului pe fereastra aburită
o strofă despre ploaie
și dispare odată cu dimineața
asistentele au învățat să dozeze metafore
în loc de morfină
iar perfuziile curg lent, ca rimele obosite
ale unui sonet uitat
într-un colț, un poet bătrân
împletește tăcerea cu privirea
așteaptă să vină noaptea
să-i așeze ultimul vers
pe pernă
și mâine, spitalul va fi la fel
plin de poeți care scriu cu privirea
peste pereți albi
până când cerneala devine lumină.
Radu BOTIȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (276), mai 2026