Încă de când n-am fost
Am urât marea
Atât de mult
Și nu știu de ce
Probabil mi-a fost frică de necunoscut
Probabil mi-am îmbătat mintea cu gânduri puerile,
Care au trecut,
Au trecut…
Iar acum tot ce mi-aș dori
Este să trăiesc în ea,
Să mă scufund,
Să înot cu rechinii,
Să mă contopesc cu meduzele,
M-am îndrăgostit de albastru,
M-am îndrăgostit de apă,
M-am îndrăgostit de tot,
De tot albastrul, și din cer, și de pe pământ,
De tot verdele, de tot roșul, de toate culorile,
M-am îndrăgostit mereu,
Însă nu știu încă dacă dragostea mea nemărginită
Va putea atinge vreodată un om,
Sau dacă e necesar să atingă vreodată un om,
De aceea, aș vrea să simți,
Să fii și tu albastrul meu,
Să-mi frângi cumva dorul
Ascuns în curiozitate,
Să știu cum e să treci cu adevărat peste sine,
Peste frici…
Frânge tot ce-am fost când mi-a fost frică
Și lasă-mă…
Să mă scufund în ochii tăi ca o balenă albastră,
Căci doar invinsă,
Condamnată să cad în negura veșniciei morții,
M-aș mai scufunda în niște ochi acum;
Să fiu coralul ce-ți decorează albastrul vieții,
Lasă-mă să fiu valul ce-ți poartă sufletul greu,
Lasă-mă să-ți fiu mare,
Lasă-mă să fiu tot cerul ce-ți plouă și arde pielea,
Lasă-mă să-ți fiu vitală,
Lasă-mă, sau lasă-mă de tot,
Poate nu mă voi rezuma la mediocritatea iubirii
clasice omenești,
Fară tine pot să fiu și mare, și cer,
Căci n-am nevoie de un muritor
Să mi se scufunde-n ape
Ca să fiu conștientă de veșnicia mea,
N-am nevoie să mi se privească stelele
Ca să știu cât de tare ard,
Mă descurc și singură,
În adâncimile enigmatice ale mării
De care mi-a fost frică.
Nicoleta CHIȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (276), mai 2026