Granada
Granada, ţi-am văzut albastra noapte,
Neghicită la acel ceas de seară,
Când, ca un sacagiu, odinioară,
Urcai, vegheată de maure şoapte.
Din munţii cu albe creste, de lapte,
Secrete-ape în Alhambra coboară,
Răcorind calda climă solară,
În aer e un miros de fructe coapte.
Fixați în cerc, leii sprijină zarea,
Vasul de alabastru ora adună,
Mâna enormă protejează valea.
Cerul întors e sub clarul de lună,
Cheia enormă străfulgeră calea.
Veneţia
În verdea, sprinţara oră de vară,
Cu mii de măşti, pe chipuri mii,
Lin lunecând în gondole aurii,
Veneţia nu are cum să moară.
Plutind pe ape spre tăcuta zare,
Susţinând palate şi poduri vechi,
Pe stâlpii de lemn ce se rotesc perechi,
Serenissima nu este ce pare.
Umbre pe ape sub clarul de lună
Ascund şi azi cheia de aur scuipată
De vrăjitoarea aproape nebună.
Trecutele iubiri, vechi jurăminte,
În oraşul ce nu doarme vreodată,
Capul de aur nu le dezminte.
Emanuela BUȘOI
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026