Cimitir
„No sé para qué tanto cementerio”
Antonio Gamoneda
Cum să-l șterg pe poetul Ioan Es. Pop de pe lista
contactelor mele de pe WhatsApp sau direct
din memorie numai fiindcă a dat colțul aparențelor?
Îmi rămăsese dator c-un răspuns, iar eu aproximativ
cu o sticlă de votcă, dar nu asta contează
în dialogul decalat al poeților uneori cu lungi
pauze cât deceniile – importantă e
continuitatea chiar dacă inaparentă – deși
față de prieteni nu-i tocmai corect să pleci
imprevizibil spre invizibil!
Mă încurcă și situația altor nume din zona unor
ambiguități asemănătoare inclusiv fosta surzenie
a lui Lobo Antunes
care detesta „conectările” chiar și pe vremea
când auzea selectiv – devenită acum muțenie.
La ce bun toate mațele sârmelor ce atârnă
în smocuri pe stâlpii din București sau din Quito
sau chiar la Rio unde zadarnic aș mai încerca
să o sun pe Sonia la un număr pierdut
(ea aflată deja în comunicarea sub mundană
și interogativă);
când știm că
mândrele țările avansate de multă vreme
și-au îngropat în pământ sau în aer canalele
de contact și mai cu seamă contactele
ochi în ochi?
Presupun că morții continuă să comunice
prin pământ legați prin secrete afinități
de exemplu cei cu capetele teșite găsite în pusta ungară
chiar la limita fostului imperiu unde latinii erau
amestecați într-o vreme cu hunii și desigur în dialog
cu tigvele țuguiate din Anzi sau cu unele africane
țeste la fel de ciudat alungite.
Julio Cortázar îmi scrisese în 83 la Struga cu mâna lui
adresa și telefonul de la Paris („să mă cauți neapărat!”)
fiindcă la acel festival din Macedonia numai noi
doi meteci de la marginile latinității
vorbeam franțuzește
dar el s-a pulverizat brusc
peste câteva luni, iar de atunci eu continui
să vorbesc cu el într-un singur sens citindu-l
și recitindu-l (oare unde am pus adresa?)
Eu când nu am ce face
vizitez cimitirul cu aceste pietre tombale numerice
uluit să constat că am uitat telefonul fix al părinților mei
(desființat de Securitate prin 89) și nici nu mai știu
fostele numere din existența mea pe la circa douăzeci
de adrese schimbate în două decenii (deși respirația tatei
tot aș vrea s-o aud în pâlnie din nou exclamând:
„sunt mândru de ce-ai făcut” – iar apoi zdrang:
linia definitiv întreruptă!).
Iar cu mama comunic îndeobște prin susurul râului
ce trece pe lângă cimitirul din satul nostru
dar numai când ea mă cheamă precum azi-noapte
din nou la patru și jumătate; și mi se mai întâmplă
uneori să-mi vorbesc sau să mă ascult
eu pe mine total năuc ca atunci când o umilință
bine ascunsă-n trecutul meu apare în ușă brusc
prefăcându-se că nici n-ar fi revenit.
Aș vrea s-o întreb uneori pe Mady de ce și-a topit
sufletul în alcool, iar pe Dimov l-aș îndemna
să îmi povestească din nou cum a urinat cu năduf
pe statuia lui Stalin (nu doar fiindcă se îmbătase);
și de asemenea pe Petre Stoica l-aș soma
să îmi repovestească cum îi tremurau mâinile
când în muzeul din Salzburg custodele l-a lăsat
să atingă manuscrisele lui Georg Trakl pe care
el îl adora traducându-l…
Dar nu am numerele
lor de contact și nici nu e sigur că mi-ar răspunde
cât timp eu mă umflu în infatuarea de a fi viu
închipuindu-mi că aș putea să mai șterg anumite lucruri
și uitând că urmează să-mi devină limpede (poate
cât de curând) chiar substanța acelor numere prime
din circuitul ascuns al lucrurilor – mister
care pe Euclid îl lăsase într-o confuzie infinită
ce ni se transmite nouă
cu infinită stupoare…
Iulie în Apuseni
Rareori vezi un deal să țâșnească
așa bosumflat ca aici la Bucium ai zice
drept din casa lui Nicu Danciu
iar întrucât
iubita mea de vară apare sus pe culme
aproape absorbită în cer și chemându-mă
parcă-n joacă
nu mă mir că soarele de amiază
produce imperceptibil evaporarea mea
în tot felul de stări.
Urc și eu gâfâind Dealul Paștelui
să-l ajung din urmă pe doctorul care de câteva
bune decenii le-a turnat moților de prin sate
dinți de fier și măsele de oțel ca în basme
(eu l-am poreclit Tiradentes cu gândul la un dentist
erou din Brazilia poate ușor abuzând
de candoarea „moșului”);
nu prea vorbim
în vreme ce mersul nostru greoi răzbește
prin ierburile înalte până la brâu iar o cărare
veche se străduiește să rămână vizibilă prin hățișuri.
Iubita mea de vară care este primăvăratică tot
timpul anului iar în curând va deveni o iubită
de toamnă ne ajunge din urmă fâlfâind ca mirajele
aerului încins pe îndepărtatele culmi ce continuă
să provoace uimite sincope-n sufletul meu;
de jur-împrejur piscurile par adormite
ca niște cloști pe filoane de aur și de argint
ascunse în adâncul acestor munți iar uneori
stâncile lor abrupte ies direct din cer complicând
percepția realității.
Evident că viteza trecutului îl ajunge
pe Tiradentes căci tace dens dus cu gândul probabil
la vacile mânate de el la păscut în copilărie
aici pe acoperișul lumii (lua o carte cu el?
mă întreb – se simțea el strivit de cer? își făcea oare
curaj în clipe de spaimă repetând în minte ca o sfârlează
numele Domnului și pe cel al Sfântului Petru
cum mă învățase pe mine mama să trec peste unele
dificile spaime când nu e nimeni să te ajute?) –
Nicu îmi arată
într-un târziu strunga dintre un pâlc de aluni
și fagul uriaș (pe vremuri ceva mai firav) pe unde
îi trecuseră alene pe dinainte trei lupi prefăcându-se
că nici nu-l iau în seamă pe băiețelul cu bâta de paznic
(mai înaltă ca el evident dar și ea tremurând )
– „nu cred să mă fi temut dar mă ia cu fiori acuma”…
Sus pe cer norii se recompun indeciși
iar tăunii încep să ne dea târcoale confundându-ne
probabil cu cei trei cai ocupați să-și vânture cozile
într-o poiană pe dealul din spatele nostru. Vântul
se răzgândește așa că alți nori eliberează
în depărtare o coamă de munte dincolo de care
s-ar afla Roșia Montana cu milenarele ei galerii
săpate cândva de romani;
pe când ei scoteau
aurul de pe-aici să-l pompeze în venele
marelui imperiu (am pipăit în galerii scrijeliturile
dălților grosolane lăsate de ei iar fruntea mea
a dat probabil de aceeași piatră de care se izbiseră
și țestele lor de mineri-sclavi la cotul unde
tunelul trapezoidal devine ceva mai scund).
Ne-au lăsat pe jgheaburi doar aurul limbii
și unele forme de-a îmbina cuvintele (ba chiar
și numele fierbintelui nostru iulie hotărât în cinstea
lui Iulius Caesar cu mult înaintea sosirii lor)
dar au cărat timp de peste un veac spre Roma
aurul lăcomiei cât i-au ținut spinările mai și lăsând
– e drept – destul aur transilvan de transfuzii
și altui imperiu mai apusean iar pe mai târziu
cunoscutului bun imperiu răsăritean tone infinite
de pur uraniu.
(În sinea mea chicotesc
gândindu-mă că râurile continuă pe furiș să care
firicele de aur ascuns spre depozitele uitării
de unde nici toate lăcomiile adunate venite cu toate
sofisticatele lor metode de azi nu le vor mai putea
vreodată culege);
Nicu îmi arată cu un gest vag locul în depărtare
de unde – crede el – ar purcede un fabulos
zăcământ de cupru
prelungindu-se pe sub Țara Moților
ba și un deal bănuit c-ar ascunde metale rare
să ieșim poate din sărăcie pe treabă bună…
Dau să-l cred – s-ar zice totuși
că azi nu-i de tot rău – grâul continuă să crească, alunele
să se coacă, mălăiștile (fabulos cuvânt!) feliază vântul
ce se repede peste tarlale iar cartofii de pus în spuză
în curând vor putea fi scoși;
murea și zmeura se ascund prin tufe ademenindu-i
pe noi băiețandri (care nu mai duc vacile la păscut)
merii și perii sălbatici se însămânțează cu mâna lor
și te așteaptă pe o cărare iar unii faguri cu miere
se mai ascund prin scorburi plus că urzicile și grozama
și ierburile cu mii de flori înmiresmează aerul
în vreme ce munții continuă să danseze cu orizontul
iar pe vale arinii strâng sub poala lor aceeași răcoare
foșnitoare în susurul apei ce leagănă umbre prin care
bâzâie unii bondari apatici.
Sus pe cer doi vulturi
inspectează împrejurimile eu fotografiez departe
peste râu într-o altă poiană niște oi fotogenice
o rază dinspre apus caută ceva-n ochii mei
sunt pișcat brusc de o gânganie invizibilă
mă predau fericit
un mănunchi de flori sălbatice se răsfață în pumnul
cel delicat al iubitei mele (două albine îi dau târcoale
Cristinei fiindcă ea a devenit meliferă) prune aproape
coapte se arată pe crengi firave
gândul rumegă ceva lipsit de cuvinte
iar eternitatea pare blândă
și prietenoasă…
Dinu FLĂMÂND
PARODIE
Lucian PERȚA
Martie în Maramureș (după Iulie în Apuseni)
(fragment)
Totdeauna când văd un deal cu o turmă de oi
pe el, gândul mă duce imediat în trecut
la Susenii Bârgăului meu natal și la dealurile de la noi
cum nu am mai văzut
decât în Țara Maramureșului, în Maramureșul Istoric
cel de Iza, Mara și Vișeu definit
dincolo* de Gutâi
cum să vă zic
dar dincoace de Tisa, unde, ironic
migrația pietrelor de hotar s-a oprit.
În orice anotimp aici totul e splendoare,
dar mai ales la începutul primăverii
aici se aude a naturii chemare
când soarele de amiază topește stivele tăcerii
adunate în iarnă.
Pe Valea Vișeului majoritatea
caselor sunt împrăștiate pe dealuri ca o turmă
fantastică de oi și peisajul devine noaptea
aproape vertical între stele și lumini.
(Mi-e muza mereu în stare de asediu
cu scrierile, traducerile și activitățile mele culturale,
dar visez de multă vreme la un concediu
în care înspre Maramureș, într-o martie, să-mi fac cale.)
* Cuvintele scrise cu italic reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului.
Lucian PERȚA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026