„Sunt un tip care dă răspunsuri absolut nonconvenționale”
- Domnule György Mandics, sunteți un fenomen sau fenomenal. Nici nu știu cum să vă definesc mai bine. Am auzit de dumneavoastră cu mult înainte, dar v-am cunoscut abia zilele acestea la Festivalul Internațional de Literatură, Artă și Tradiții „Zilele iei, zilele poeziei”, organizat de Valeria Bilț. Am fost surprinsă în momentul în care ați spus că vorbiți 17-19 limbi, sunteți, așadar, un poliglot. Notoriu. Cum ați ajuns și cum ați început să le asimilați?
Simplu a fost, că eu sunt din Timișoara și în epoca când eram tânăr, vorbesc de anii 40’-50’, nu puteai să te duci pe stradă dacă nu cunoșteai patru limbi. Eu așa am învățat, de la copiii cu care m-am jucat. Jucam diferite jocuri și unul spunea în germană, altul în maghiară, altul în română, altul în sârbă. Parcă nici nu deosebeam limbile ca fiind străine. Le deosebeam după copii. Asta e Francie, asta e Jarco, asta e Popescu. Nu că asta e limba română, că asta e nu știu ce limbă. Pur și simplu, noi discutam. Dar toți știam aproape la perfecție cele patru limbi.
- Care sunt limbile pe care le cunoașteți?
Mai toate limbile europene, plus greaca, latina și alea ultimele pe care le-am spus din cele 17-19, sunt sanscrita și egipteana veche.
- Ați afirmat că după Covid ați uitat două-trei dintre acestea. Care este motivația acestui fapt?
Asta nu știu. Trebuie să-l întrebați pe cel care a produs acest germen fantastic, care este germenul pentru Covid, o mutație științific organizată, explorată în niște laboratoare americane din China. E o nebunie completă, dar tipică pentru epoca noastră, fiindcă cele mai periculoase laboratoare americane sunt în China. Acolo le cumpără și relativ puțini sunt cei care vor să spargă secretele lor. Cam în felul acesta funcționează lumea actuală.
- Sunt aici, la festival, și matematicieni. Îmi spuneați ieri că ați găsit o formulă de interpretare a textelor barbiene, având chiar o carte de referință care vizează acest subiect, Ion Barbu − Gest închis (1984). Vă rog să-mi spuneți povestea cărții despre Ion Barbu și rețeta matematică pe care ați descoperit-o în versurile lui.
Nu e o formulă simplă, e vorba de faptul că Ion Barbu (numele lui adevărat este Dan Barbilian, acesta e numele lui oficial) a fost un mare matematician, care a făcut una dintre cele mai mari descoperiri. Astea sunt spațiile barbiene, niște spații imaginare de geometrie algebrică. După spațiul euclidian, cel pe care îl știm, îl învățăm în școală, facem desene. E un tip de geometrie plană, eventual în spațiu. Și cu asta basta! În rest, sunt deja dezvoltări ale matematicii proprii. Acum, Barbu, știind ceea ce știa, era interesat în primul rând de Platon. Și toată logica ideologiei platoniene este în poeziile barbiene. Aceasta este schema: Platon spunea că sunt cinci elemente de bază și la acestea se adaugă chintesența, care este al șaselea element, ce închide ca un cerc, ca o sferă, obiectele. Dacă luăm un triunghi, atunci sunt eu în cerc. Și dacă vorbim în spațiu, atunci sunt acestea: cubul, triedrul, icosaedrul și celelalte. Finalul este sfera, în care sunt toate aceste elemente. Nu există decât aceste cinci elemente. Matematicienii au demonstrat că nici nu sunt mai multe. Deci nu pot fi. Altceva decât ceea ce există sparge deja sistemul și nu se poate imagina în sistemul acesta pe care deja grecii vechi îl cunoșteau, și Pitagora și toți ceilalți îl foloseau la perfecție. Se simțeau foarte bine cu el.
De ce a fost ghinionistă această carte? Prietenul meu Șerban Foarță a fost cel care mi-a atras atenția că e un matematician care a scris poezii. „Cine e ăla? am întrebat.” Și a spus că… îl cheamă Ion Barbu. A scris despre el lucrarea de licență la terminarea studiilor de filologie. Foarță era în an paralel, de fapt, a terminat cu un an mai înainte Filologia la Timișoara. De la el am auzit prima dată că există așa ceva și pe urmă, când a apărut textul lui, mulți au spus: „Mă, ce genial este Foarță și uite, tu nu poți să spui ceva nou, ceva mai interesant!” Se poate, dar nu am timp pentru așa ceva.
Dar când am terminat studiile, am ajuns la Jimbolia, profesor de liceu, și acolo aveam timp berechet. Mi s-a părut că e o provocare pentru mine: „Ia să vedem ce-i cu Barbu”, și atunci am citit și am spus: „Păi, domnule, dar chiar ăsta e platonician!” Și imediat am observat că sunt anumite texte care sunt paralele, altele nu au o pereche, deci sunt perechi, și aceste perechi, de fapt, sunt de fapt șase, dacă-mi amintesc, și sunt cele cinci stări ale lui Platon, și atunci al șaselea ar fi acea sferă care închide tot sistemul. Dacă descriem acest lucru, deci dacă despachetăm acest sistem care este staționar, ce există de la 1 la 5, dar nu este doar de la 1 la 5, există trecerea de la 1 la 2, de la 2 la 3, de la 3 la 4, de la 4 la 5, deci există mai multe, de fapt, etape, dacă-l citim ca pe un text poetic, un ciclu de poeme, atunci observăm că acest lucru chiar este în fiecare text, deci poeziile pot fi așezate în perechi și perechile sunt în număr de cinci și a șasea este chiar închiderea, căreia-i spune edict, care însumează, de fapt, primul ciclu. Pe urmă am început să văd cum e și atunci am observat că, de fapt, al doilea ciclu nu e decât un ciclu precedent, în care formularea este a acelorași principii, dar nu sunt despărțite fiecare ca niște teoreme matematice bine concepute, deci alea sunt numai intuite, aceste cinci etape, și mai puțin, în al treilea ciclu, cel numit „Isarlâk”, este și mai slabă. Deci de acolo am pornit și am observat că, de fapt, funcționează sistemul. Funcționarea sistemului am intuit-o deja clar în al doilea ciclu și la sfârșit de ciclu, în „Joc secund”, ultimul ciclu, acolo deja știa perfect sistemul. Aceasta este, de fapt, o gândire absolut matematică, de matematician care descoperă lumea, prima dată intuiește, apoi îi dezvoltă sistemul și, până la urmă, are tot sistemul bine conceput și aranjat, și acesta este, de fapt, volumul: acest joc secund.
- O altă carte de notorietate este cea despre Civi-lizația și culturile Africii vechi (1983), care are și ea o poveste interesantă, din cât am înțeles.
Eu n-am vrut să scriu despre culturile Africii, nu mai voiam să scriu o carte foarte rapidă, așa, de distracție. Am observat că n-a scris nimeni o carte care reunea toate elementele de cultură veche africană. Și am propus acest proiect Editurii Sport-Turism. Au spus: „Nu ne interesează. Dacă ați descrie numai itinerariile pe care le-au făcut savanții și după acesta ar putea să meargă turiștii, asta ne-ar interesa”.
Atunci, s-a întâmplat că tovarășul Nicolae Ceaușescu a fost cam eliminat din toate țările europene, că toți s-au săturat, fiecare l-a făcut președinte de onoare și au dat toate premiile ce le aveau în țară și deja peste tot în Europa nu-l mai voiau încă o dată pe Ceaușescu și nici vizita lui în țară. A observat că în Africa încă n-a fost și atunci a spus: „Hai să mergem în Africa!”. Și zicând acest lucru, toți cei de la Ministerul de Externe au pornit ca neghiobii, fugeau încolo și încoace, dar n-au găsit o carte despre Africa. Editura Sport-Turism a spus că cineva voia să scrie o astfel de carte. Au cerut să se scrie imediat, pentru că interesul României pentru Africa e foarte mare, să fie cât mai groasă și să se facă repede, repede. Aveam un manuscris început, imediat mi s-au deschis toate bibliotecile, aveam o mulțime de cărți care erau recent apărute sub egida UNESCO-ului, fiindcă și acolo era o temă africană de vreo trei ani și urgent toate cărțile au fost cumpărate, aduse pentru mine să citesc. Toate reprezentanțele Africii aici în România, care au avut niște mici filiale sau, în grup, trei sau patru ambasadori, toate au primit ordinul să-mi dea tot ce au în biblioteca lor. Eu am fost imediat, am citit cărțile alea cu mare rapiditate, am dat cărțile spre publicare. În trei luni cartea a fost tipărită, pusă în circulație, mi s-a dat și un pachet extraordinar de mare din cel special pregătit pentru Tovarășul, cărți celofanate, puse în cutii speciale, apărute în niște condiții de editare pe care nu mi le imaginez decât pentru marele festival unde doreau și românii să aibă o carte premiată pentru frumusețea ei.
Tovarășul Ceaușescu a plecat și peste tot s-a dus cu vagonul de carte publicat de Editura Sport Turism. Au fost împărțite la toate aceste reprezentanțe ale României în Africa și, în fine, când s-a întors, tovarășul Ceaușescu a spus că a avut succes extraordinar. Academicianul Gulian, care a scris o carte în care avea niște notații despre folclorul mondial, a aflat că există un africanist român. M-a chemat la București, mi-a spus că are o mare posibilitate de a-mi face un institut, că sunt bani de la Ministerul de Externe pentru un institut de africanistică „pe care dumneata îl conduci, că ești tobă de carte”. „Hai să-l facem, am spus, dar ce mai trebuie să fac?”. „O să scrii de fiecare dată osanale pentru tovarășul Ceaușescu, care este slava noastră”. Eu am spus că atunci mai bine nu-l fac, dar boala asta a ținut și după ce a venit Revoluția. Au vrut la Universitate în București să-mi facă o catedră. Nu mai trebuia să fac osanale tovarășului Ceaușescu, dar eu eram sătul și pe mine nu m-a interesat această temă așa de mult ca să fac planuri pentru zece ani numai de studii africanistice. Le-am spus că nu mai vin la București și nu vreau catedră.
- Încă o carte de răsunet ce trebuie reeditată este Enciclopedia ființelor extraterestre, care are trei volume. Vă rog să detaliați puțin această enciclopedie care, am înțeles, are doar doi rivali pe mapamond.
Exact doi rivali, care au apărut ulterior. Aceasta e prima carte ce s-a făcut despre extratereștri, care e enciclopedică în sensul că arată ca și faimoasa lucrare a lui Brehm, „Istoria animalelor”, în care fiecare animal este reprezentat cu o fotografie și pe urmă cu o descriere, pe unde umblă și ce fac aceste animale. Acesta a fost modelul și pentru mine, că trebuie să facem o asemenea enciclopedie care arată tipurile de extratereștri ce apar în povești, cu martori oculari. Din 1878 până în 1978 s-au scris sute de cărți, există mii de povești legate de aceste ființe văzute și eu le-am catalogat după tip, după comportament și astfel am făcut acest prim volum, care vorbește despre două tipuri de extratereștri: humanoizi și pseudohumanoizi, adică cei care se aseamănă nițel cu oamenii, niște bipezi, deci cu două picioare, cu cap și cu mâini aproximativ, unii au mâini, alții numai o mână sau trei mâini, deci categoria că au și mână și picioare și această categorie, pseudohumanoizi au ceva lipsă, sunt fără cap sau fără un picior, au două picioare, au șase picioare, deci asemenea variante există. Aceste texte sunt aici și a fost absolut o mare surpriză să faci o asemenea carte ca Brehm, ce a fost un german, care a clasificat toate ființele pe care Darwin le-a descris numai așa, talmeș-balmeș, fără o anumită ordine și disciplină.
- Vă mulțumesc pentru relatările într-adevăr spectaculare și atipice. Suntem în Maramureș, la Târgu Lăpuș, dumneavoastră de multă vreme ați plecat la Budapesta. Spuneți-mi două vorbe despre aceste zile.
Eu n-am fost înainte aici, nici în epoca ceaușistă, nici după aceea, fiindcă am avut alte probleme, dar sunt aici niște oameni care cred că sunt capabili de niște mutații, fiindcă România are nevoie de niște mutații care să-i schimbe direcția dezvoltării, direcția necesară în economie, să fie lichidate anumite structuri și să fie puse în locul lor altele. Sistemul trebuie schimbat, fiindcă există o doză mare de libertate și această nouă libertate cere o nouă economie, care produce bani. Acești bani să fie folosiți pentru cultură, aceasta e necesară și aici se demonstrează cât de vast este acest spațiu de intervenție în cultură. Cultura aceasta se poate proiecta la nivel mondial.
Daniela SITAR-TĂUT în dialog cu György MANDICS
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026