Mariana Bojan este pictor și scriitoare. Absolventă a Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj și membră a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, își împarte timpul între pictură, poezie și proză scurtă. Adeptă a picturii figurative, Mariana Bojan are o tematică variată, potrivit impulsurilor interioare și sensibilității sale artistice. Lucrările sale beneficiază de o compoziție bine întemeiată și de o cromatică ușor recognoscibilă. Desenul ferm, culorile păstoase sau mai difuze configurează un univers adeseori simbolic, cu tentă expresionistă și cu alunecări în fantastic.
- Cum arată o zi obișnuiă din viața unui artist vizual?
Paleta curată este pregătită de cu seara, iar când mă trezesc dimineața, știu deja dacă voi picta în acea zi sau nu… Nu știu dacă există o rețetă anume, dar iată câteva dintre exigențele profesorului meu: „Înainte de a te apuca de lucru, să fii proaspăt, să te speli pe dinți, să elimini grijile zilei, să nu te ridice nimic de la șevalet și mai cu seamă, să faci pipi” (A Ciupe dixit). Parcă aud și acum hlizelile înfundate ale colegilor mei de grupă, patru băieți și două fete, dar e mult mai adevărat decât pare…
- Care a fost elementul determinant în alegerea carierei de artist plastic? A fost o întâlnire cu o persoană, cu o imagine sau cu un tablou?
A fost un moment cumulativ care s-a suprapus peste elemente de autobiografie; respectiv, dezintegrarea mediului familial, dar și ghinionul de a fi fost repartizată, după absolvirea școlii elementare, într-o clasă cu profil real, în timp ce eu aveam înclinații evidente pentru desen, literatură și alte discipline umaniste. Dar hotărâtoare a fost providența, cea care uneori îți întinde o mână, când ai mai mare nevoie de ea. În vacanța de vară, înainte de a intra la liceu, am fost luată ca ,,mână de lucru” la restaurarea Bisericii Ortodoxe din Câmpia Turzii, sub supravegherea distinsului profesor Coriolan Munteanu. De la el am aflat că în toamnă vor avea loc niște examene simple de completare a unor clase ce nu au suficienți elevi la Liceul de Arte din Cluj. Am ales cu înțelepciune să petrec o săptămână la bunica din Cluj, chiar în perioada examenelor. M-am prezentat la examen fără acordul tatălui meu, care mă visa ceasornicar, în propriul său atelier. A fost cea mai importantă alegere a mea, făcută cu complicitatea unei bunici speciale.
- Care au fost profesorii sau artiștii de la care ai învățat, pe care i-ai admirat și ți-au marcat devenirea?
Profesorii mei au fost trei: Aurel Ciupe, un postimpresionist sensibil și fericit, Abody Nagy Bella, un maestru al compoziției figurative, și Moki Alexandru, un constructivist sintetic și bonom. Apoi erau colegii, iar partea frumoasă este aceea că învățăm unii de la alții. Le port tuturor un profund respect pentru cei mai frumoși ani de ucenicie. Dar în final, cred că cea mai bună școală e să-ți asculți instinctul creator care trebuie să te conducă pe drumul propriu. Traseul meu artistic s-a consumat în paralel sau, dacă vreți, concomitent cu cel al însoțitorului meu de o viață, pictorul Vasile Gheorghiță, și evident cu câțiva artiști din generația noastră cu care am legat mari prietenii: Andoris Popadopulos, Paul Sima, Sorin Câmpan, Mircea Vremir, iar mai târziu cu bucureștenii Ion Sălișteanu și Traian Brădean.
- Am văzut în atelierul tău lucrări pe teme foarte variate. Pe lângă temele preferate, putem vorbi de o constantă stilistică în pictura ta, de ceva care o face recognoscibilă?
În afară de sugestiile furnizate de realitatea imediată, cum ar fi peisajul, natura statică, mai sunt temele legate preponderent de figura umană, constând într-un ciclu de compoziții figurative pe care le-am numit „Cupluri”. Menționez câteva titluri: Conflict, Obosită, Două vârste, Nud cu pisică angelică, Prietenie. Prefer și compoziții mai ample, în care folosesc elemente vizuale cu potențial metaforic, ca în lucrările: Fecioară cu minotaur, Visul, Artiști, Puhoiul. Din ce mi se spune, știi că sunt identificată pe simeze după cromatica specifică și după modul de punere în pagină a unei teme, folosind un anumit ritm, cel generat de linia curbă sau frântă.
- Cum te apropii de subiectul tău, cum îl concepi?
Eu sunt pictor de expresie figurativă. În ciuda vârstei, realitatea nu mi-a consumat încă toate rezervele de curiozitate. Provocarea realului este continuă, dar cel care mă stârnește este imaginarul cu diversitatea lui, cel care preschimbă realitatea obiectivă într-o realitate subiectivă. Experimentul pur tehnic nu conține destulă provocare. Tema, ideea, mesajul subliminal sunt cele care îți pun în mână creionul, te provoacă să desenezi, să cauți, să concepi, apoi totul vine de la sine… Ți-ai pregătit mentalul, ochiul interior, cel care vede înainte.
- Ce loc ocupă poezia, scrisul în economia timpului dedicat creației artistice?
La mine Poezia și Pictura au mers în paralel încă din studenție. Dar aici este o problemă: fiecare dintre cele două fură o parte din timpul celeilalte. Pauzele de trecere de la poezie la pictură și invers sunt cele mai păguboase. O viață împărțită în fel și chip este oricum prea scurtă pentru creație. Rezumând, sunt un autor frustrat și mi-e cu atât mai greu să dau socoteală de timpul risipit aiurea, căci în opinia mea Poezia și Pictura sunt pe poziții egale.
- Care sunt temele sau motivele care se regăsesc în poezie și în pictură deopotrivă sau doar fragmentar?
În pictură, curiozitatea mea mă îndeamnă să abordez teme foarte diferite. Uneori mă ademenesc motivele unei naturi statice, alteori mă opresc asupra detaliilor unui nud sau ale unei compoziții fantasmagorice. Lucrurile vin din universul meu interior, dar cred că asta face fiecare artist. Dar se întâmplă la fel și în poezie, și în proza scurtă, care acoperă experiențele, emoțiile și crezul meu artistic din perioada pe care am trăit-o.
- Ce și cât înseamnă inspirația în actul de creație?
Inspirația este doar punctul de pornire, e respirația tabloului, cea care dă viață imaginii, prin compoziție, culoare, ritm. Pornind de la elementele realului, se întâmplă să-mi conduc compoziția spre expresionism sau simbolism, ca în Povestașul, Fecioară cu minotaur, Visul, Puhoiul, Zi de sapă, Vis cu pisică angelică.
- Lucrările tale au o cromatică seducătoare. Cum îți alegi culorile?
Culorile mă aleg pe mine. Au regulile lor, care te ghidează dacă le respecți, dar îți permit și capricii arogante. Mie imaginea îmi vorbește mai ales prin culoare și ritm. Compoziția este coloana vertebrală a imaginii, dar culoarea și ritmul sunt sângele…, dacă putem metaforiza.
- Care sunt artiștii vizuali care îți plac sau care te inspiră?
Am o meteahnă, vizionez orice îmi cade în mână. Era un răsfăț pe care l-am exersat alături de soțul meu, pictorul Vasile Gheorghiță. Cărțile și revistele amenințau să ne scoată afară din casă. Cât despre artiștii vizuali care îmi plac, ei sunt fără de număr. O să pomenesc totuși câțiva care au predominat în a doua jumătate a secolului al XX-lea: Corneliu Baba, Aurel Ciupe, Alexandru Ciucurencu, Ion Pacea, Ion Sălișteanu, Sorin Ilfoveanu, Paul Sima, Mircea Vremir, Nicolae Maniu, Corneliu Brudașcu…
- Văd în lucrările tale accente compoziționale și coloristice care amintesc de unele lucrări ale celor mai buni pictori occidentali ai secolului al XX-lea. Și ele sunt integrate excelent în propria creație artistică. Poți să ne vorbești despre acest proces?
Generația mea se revendică, cu bune, cu rele, de la a doua jumătate a secolului XX. Avem deci calitatea de ,,moștenitori” ai artei contemporane, magistral reprezentată de principalele curente moderniste care au îmbogățit și înnoit limbajul artistic. A avea la dispoziție astfel de „coridoare” pe care poți migra după bunul plac al inspirației și al talentului tău este un privilegiu, iar pictura românească a secolulul al XX-lea a valorificat magistral această oportunitate prin pictorii români care au studiat în Franța și în Germania: Theodor Pallady, Ion Andreescu, Nicolae Tonitza, Aurel Ciupe… Cum nu sunt o spărgătoare de canon, m-am așezat cuminte, cred, în fața unei realități subiective, pe care am ilustrat-o în diverse lucrări: Povestașul, Omul cu pâinea, Moartea florii de dovleac, Puhoiul, Fecioară cu minotaur, Visul, Vis cu pisică angelică, Iugoslavia, Zi de sapă, Cavalerul Covid, Necăjită... De fapt, ideea nu este de a urma neapărat un model, ci, mai degrabă, de a crea unul.
- Care au fost cele mai importante expoziții pentru cariera ta de pictor?
Am organizat douzeci și nouă de expoziții personale în țară și în străinătate, dintre care amintesc:
1994 – Reno, 1995 – Washington, 1996 – Paris, 1998 – Roma, 2002 – Dortmund… Toate expozițiile au însemnat o treaptă sau măcar o experiență în plus pentru mine, dar preferata mea este expoziția Real & Imaginar, organizată în 2008 la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca.
- Avem câteva galerii de artă care au mai mult rol comercial. Dar există o piață de artă în Cluj?
După pierderea galeriei centrale de pe fosta stradă 6 Martie, actualmente Iuliu Maniu, cele câteva galerii de apartament, mai degrabă comerciale, răspândite cine știe pe unde, nu asigură vizibilitate reală zecilor de artiști, absolvenți ai Institutului „Ion Andreescu”, actualmente Universitatea de Arte și Design Cluj, în fiecare an.
- Care crezi că este rolul criticii de artă și al jurnalismului cultural în acest proces?
Critica de artă și jurnalismul cultural, jurnalismul de artă au rolul de a situa fenomenul artistic în contextul său istoric, cultural și valoric. Pentru moment, în lipsa unei reviste de artă, jurnalismul cultural este cel care ne oferă această perspectivă, spre spații mai mari sau mai mici, în revistele literare și cotidiene.
- La ora actuală există peste o mie de artiști la Cluj, iar în perioada 2005-2015 s-a manifestat un grup de artiști tineri, care au fost recunoscuți pe plan internațional. Cum vede generația ta noutățile aduse în arta românească în această perioadă?
Școala de la Cluj, cea de dinainte de 1989, este o parte importantă a artei contemporane românești, cu specificul ei transilvan. Cât despre noutăți, ele au venit în mod natural și necesar datorită redefinirii, restructurării social-politice a societății românești de după 1989: deschiderea granițelor, schimbul de experiență cu străinătatea, expozițiile, bursele, muzeele, circulația cărții de artă etc. Toate acestea au condus la impunerea unor viziuni inedite și totodată a unor inovații tehnice și a noilor tehnologii în artă. Trebuia să începem și noi de undeva, deci din punctul meu de vedere: „Vânt în pupa!”. Cei mai buni dintre ei se vor duce în Occident. Unii au plecat deja.
- În ce direcție crezi că merge arta secolului XXI?
După ultimele evoluții social-politice de pe mapamond, nu mă omoară optimismul… De regulă, în artă nu generațiile se afirmă, ci indivizii… Ei produc direcția unei generații.
Elena ABRUDAN în dialog cu Mariana BOJAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (254-255), iulie-august 2024