În această lume agitată, încerc să-mi pun ordine în arhivă. Așa am descoperit un interviu cu regretatul meu prieten din Vârșeț (Serbia), scriitorul Petru Cârdu (1952-2011), un personaj fascinant, talentat și dăruit semenilor – scriitori și cititori. Am socotit că merită să-l fac cunoscut cititorilor revistei Nord Literar. A primit recunoașterea harului din partea unor personalități românești și europene. Ana Blandiana a scris: „Petru Cârdu, un poet al Europei. Constructorul unei rare solidarități poetice”. Nichita Stănescu: „Mă mir de el cu ochiul cel mai vechi pe care-l am”. Ștefan Augustin Doinaș: „Petru Cârdu, un poet de prim rang și un mare patriot. A făcut mai mult pentru alții decât pentru sine însuși”.
Eu știam despre el de la prietenii mei, Adam Puslojić și Ioan Flora. S-a întâmplat să mă întâlnesc cu Petru la manifestări ale breslei scriitorilor de la Timișoara și Craiova, unde am stat mult de vorbă, descoperindu-ne preocupări comune.
Petru Cârdu, poet, traducător, editor, s-a născut în zodia Balanței, la 25 septembrie 1952, în Barițe, localitate situată la treizeci de km de orașul Vârșeț, așezată în apropierea frontierei cu România. A făcut școala primară și liceul la Vârșeț. La Belgrad a studiat literatura iugoslavă și universală, iar la București istoria și teoria artei. A fost președinte și redactor-șef al Comunei Literare din Vârșeț (KOV), din 1988 până la sfârșitul vieții. Comentator la Radio Novi Sad. Adevăratul său volum, care trebuia să reprezinte debutul, din pricini de primă iubire liceană, a fost pierdut în Lacurile Plitvice. Debutează în 1970 cu volumul Menire în doi, conținând poeme scrise cu furie, în nopți de toamnă. Este autorul mai multor volume de versuri. În 1990, la Londra, îi apare volumul The Trapped Strawberry, poeme traduse de Brenda Walker și Dusika Marinkov. I-a cunoscut îndeaproape pe scriitorii Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Constantin Noica.
Mă aflam la Craiova, invitat la Zilele Orașului. Petru Cârdu venise din Vârșeț. Era de o modestie proverbială. Celebritate retrasă în discreție, deși era un poet de rang european. Îi propun acest dialog. Acceptă. Era în noiembrie 2006.
- Petru Cârdu, suntem la Craiova, chiar în primăria urbei. Între uși capitonate, mese austere, îți propun un dialog de cunoaștere. De recunoaștere. Întreb: ce mai face poetul Petru Cârdu?
Cultivă o grădină a toamnei. Prietena mea de-o viață, doctorița Ana, iubește florile și eu am reușit, grație ei, să le iubesc. Ce fac la Vârșeț? Cresc copii ai cuvintelor. Îi alimentez cu vitamine de pe meridianele lumii. I-am adus la Vârșeț pe Allen Ginsberg, pe Nichita Stănescu și pe alți mari poeți ai lumii. Acolo acord Premiul European pentru Poezie. Vârșețul este o grădină de cuvinte, cred eu. Luptând și pledând pentru demetropolizarea culturii, cred că am reușit să mutăm capitala literară a Serbiei de astăzi, chiar a fostei Iugoslavii, la Vârșeț. Vârșețul este singurul oraș din Serbia de astăzi sau din fosta Iugoslavie care se bucură de două cărți de poezie închinate lui. Scrise de mari Corifei ai Cuvântului. De la Tadeusz Ruszevic, din Polonia, la Michel Deguy, din Franța, sau Ștefan Augustin Doinaș, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, din România. Centrul lumii este acolo unde trăiesc eu. Ce vreau să spun cu asta? Vreau să spun că Centrul Lumii poate fi la Satu Mare, la Timișoara, la Craiova sau chiar în Deseștiul tău natal, unde ai fixat un vers de rezonanță, avându-l ca simbol pe Nichita Stănescu. Și sunt convins că ai puterea magică a locului pe care îl reprezinți.
- Uimitor cât de mult ne asemănăm! Tu consideri Vârșețul ca o metaforă. Cred că ți-am luat-o înainte sau am gândit la fel, fără să ne cunoaștem. Ori Dumnezeu ne-a dat aceeași iluminare. Că la Sighetu Marmației, și apoi la Desești, am făcut cam aceleași lucruri. Recunosc că am tras cu sufletul la celebrele Seri de Poezie de la Struga, unde Nichita a fost încoronat. Cred că Nichita ne-a sugerat asta printr-un mesaj secret.
În drum spre Struga, pentru că pomeneai de Nichita, el s-a oprit pentru a treia oară la Vârșeț și a scris un poem extraordinar: Madona de la Vârșeț. La întoarcerea de la Struga, i-am promis că o să-i public, sub formă de carte poștală, poemul. Pentru că eu public foi volante, cărți poștale, în diferite limbi. Am scos până acum mii de exemplare.
- Ce texte publici pe cărțile poștale?
Poeme ale poeților care se inspiră, la Vârșeț, petimpul șederii lor ori al trecerii prin orașul acesta, în care este născut întemeietorul dramaturgiei sârbești, Iovan Sterie Popovici. Echivalentul lui Caragiale din România. La Vârșeț au poposit, după cum spuneam, foarte mulți poeți din lume. Sediul „Comunei Literare” de la Vârșeț nu este local. Dimpotrivă! Membrii ei sunt din diferite părți ale țării și din afara ei.
- Îmi dai voie să-mi aduc aminte de întemeietorul „Comunei Literare” de la Vârșeț?
Da, de Vasko Popa. În 1972, Vasko Popa m-a dus la „Comuna Literară”. Eu fiind, pe atunci, președintele Tineretului Literar din Vârșeț. Deoarece Voivodina nu avea tineret literar constituit, am fost cooptat direct în cadrul „Tineretului Literar” din Serbia. Vasko știind acest lucru, m-am trezit cu el acasă. Am rămas la Vârșeț, deoarece tatăl meu era bolnav. Și nu m-am mutat nici la Belgrad, nici la Novi Sad. A venit Vasko într-o zi. Eu eram un fel de conțopist la primărie. Lucram ca translator. Vasko a venit, pur și simplu, la locul meu de muncă și mi-a spus: de luni, lucrezi la „Comuna Literară”. Colegele mele râdeau. A venit la mine acasă. Să mă convingă. Noi stăteam în chirie. Știu că a stat până dimineața. M-a convins și am trecut la „Comuna Literară”.
- Știu de la prietenii mei, scriitorii sârbi, că Vasko este socotit unul dintre cei mai importanți poeți ai Serbiei.
El se numea, în realitate, Vasile Popa. Eu am editat, de curând, poemele lui, scrise în limba română. Un lucru incredibil. Atunci când am scos antologia poeziei românești, în limba sârbă, de la Arghezi la Mircea Cărtărescu, râdeam. Stăteam cu Vasko de vorbă și îi zic: într-o bună zi, când voi edita antologia poeziei sârbe în românește, ceea ce s-a și întâmplat, tu vei fi antologat cu câteva poeme scrise în limba română. Eu aveam informații că Vasko scrisese și în limba română. Și într-o bună zi, mă trezesc cu un domn, Tănase Ivanov, realmente un domn, un om extraordinar (prieten cu Vasko), care timp de cincizeci de ani, a păstrat poemele scrise de Vasko în limba română. Eu am rămas șocat.
- Ce reprezintă poetul Vasko Popa pentru literatura sârbă?
Vasko înseamnă mult pentru poezia sârbă. El a știut să sublimeze atât avangarda românească, cât și poezia populară sârbă. Ca, la urmă, să filtreze atât de bine totul, încât să fie el. Sigur că se pot face paralele între Vasko Popa și Gellu Naum, de pildă. Eu m-am ocupat foarte mult de avangarda românească. Să nu uiți că Vasko a făcut și studii la București, lucru mai puțin cunoscut, A făcut studii de medicină. Așa cum a făcut, la Viena, studii de egiptologie. Dar să revin la locul lui în ierarhia poetică sârbească. E un vârf. El și Miodrag Pavlovici, după părerea mea, sunt poeții sârbi cei mai importanți din perioada postbelică. Numai că se deosebesc. Vasko scrie o poezie concisă, scurtă, ca un zbor al săgeții, condensată la maximum. Vorbește foarte mult cu poanta la sfârșit. Vasko construia poeme. Le purta cu sine multă vreme, ca după aceea să le pună pe hârtie. Avea un talent unic în a-și organiza cartea. Cum ai construi o casă. A scris opt volume. A scris foarte puțin.
- Nu voi uita să te întreb cum a ratat Vasko Premiul Nobel. Știu că a fost în preajma lui. Precum prietenul lui, Nichita Stănescu.
Chiar am avut ocazia să stau de vorbă cu președintele, de atunci, al Premiului Nobel și să-l întreb direct care sunt șansele lui Vasko Popa la Nobel. Mi-a răspuns esopic. El a fost de câteva ori nu numai candidat, ci chiar pe lista scurtă a râvnitului premiu. N-a fost să fie. Vasko a scris foarte puțin, dar aproape tot va rămâne. E un lucru mare. La Vasko totul este esență.
- Unde s-a născut Vasko Popa?
La Grebeneț, un sat pur românesc. A optat pentru limba sârbă, lucru pe care nici până în clipa de față nu mi l-am putut explica. Dar despre asta vom vorbi cu alt prilej.
- Petru, hai să ne amintim și de Nichita Stănescu, care l-a cunoscut bine pe Vasko Popa. Cum ți-l amintești?
Nichita este un mare poet, unul dintre cei mai mari poeți ai lumii. În tot ce făcea, de la gest până la Cuvânt, la felul de a se apropia, de a se pronunța despre lumea din jur. Păcat că a trecut dincolo de Styx, atât de tânăr. Blestematul de Premiu Nobel, să nu mă audă ăștia de la Stockholm, nu a ajuns nici în mâinile lui. Este un lucru extraordinar, pe care l-a făcut Gabriela Melinescu. Cu atâta demnitate și rupere de suflet a făcut tot ce a putut ca Nichita să fie tradus în suedeză. Să fie publicat la cea mai influentă editură. După cum se știe, dintre cei care se publică acolo, unul din cinci va lua Premiul Nobel. Spre nefericirea lui, și a noastră, nu a reușit și de aceea este mai puțin cunoscut în lume. Era aproape de consacrarea mondială.
- În schimb, este cunoscut în Serbia.
În Serbia se bucură de un interes imens. Are câteva cărți traduse de Adam Puslojić. Chiar eu l-am tradus în cartea de buzunar, în 1980, într-un tiraj de cinci mii de exemplare. Foarte curând o să-i public o nouă carte.Rana se numește, la editura KOV, pe care o conduc. Venind la Craiova, de la Târgul de Carte de la Belgrad, am fost întrebat de multe ori, la standul editurii, de ce nu publica Nichita Stănescu. Am rămas plăcut surprins. Am în sertar un nou Nichita în limba sârbă, carte pe care tot o amân. Așa cum amân cartea de interviuri cu Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionesco.
- Am ajuns unde am dorit și eu. Cunosc aventura ta pentru descoperirea acestor mari personalități ale culturii române și universale. Cum i-ai cunoscut?
Ei m-au cunoscut pe mine. Eram în corespondență. Apoi am ajuns la ei acasă.
- Cum ai ajuns la ei acasă?
Am mers la Paris, pur și simplu. Am ajuns la Paris, strada Odeon, numărul 21, în Cartierul Latin. Îl căutam pe Emil Cioran. Chiar atunci nu mergea liftul. Cioran m-a primit deoarece m-a recomandat Mircea Eliade. Am urcat la el pe scări. Stătea într-o garsonieră. Nu știu cum, dar ne-am împrietenit foarte repede. Am conversat în românește. Vorbea o românească impecabilă. Cu Nicolae Breban vorbea numai în germană. Breban este un mare prozator. Și asta am aflat-o de la Cioran. Cu mine vorbea românește. Când era de față Simone Boué, Doamna lui Cioran, cum îi zic eu, vorbea franțuzește. Pe o carte mi-a scris: „Vă invidiez pentru limba în care scrieți! Limba română este cea mai frumoasă limbă din lume”. Da, asta mi-a scris Cioran. Filosofia lui e lirică. Să citești primul volum în limba română, Pe culmile disperării, pe care eu am avut fericirea și nefericirea să-l transpun în sârbă și să-mi frâng limba de nu știu câte ori, puteam scrie zece cărți de poeme. Cărțile lui scrise în limba română, după părerea mea, sunt mai importante decât cele scrise în franceză. Poate exagerez, dar sunt mai aproape de sufletul meu. De la Cioran am manuscrise. Unii chiar glumeau pe seama mea. Cum te-a primit Cioran? mă întrebau. Ca un aristocrat al spiritului, le răspundeam.
- Cum l-ai cunoscut pe Eugen Ionesco?
Un mare regizor sârb, Boro Draskovici, a montat o piesă de Eugen Ionesco la Teatrul profesionist românesc din Voivodina, unde, din întâmplare, sunt eu președinte. Punerea în scenă a piesei lui Ionesco Englezește fără profesor a fost la un festival de teatru de la Veneția, unde autorul era în juriu. Regizorul l-a cunoscut și chiar și-a luat doctoratul cu el. Mă întrebi cum l-am cunoscut? Am făcut o imprudență și i-am spus lui Cioran că, dacă îl voi întâlni pe Ionesco, o să-i pun o întrebare nepotrivită: De ce și-a falsificat toată viața anul nașterii? Cu trei ani s-a făcut mai tânăr. Și pentru că, într-un fel sau altul, m-am făcut prieten cu Cioran, pe el puteam să-l tachinez. M-a prezentat marelui dramaturg. Ionesco, sobru cum era, cu vocea lui de bariton, mi se părea ca și cum ar fi coborât Dumnezeu pe pământ. Asta este impresia mea de astăzi. După prima întâlnire cu el, erau și Marie-France acasă și doamna Rodica, am rămas fascinat. Știam că este bolnav și că va trebui să coboare din pat pentru întâlnire. Și a venit. Nevastă-mea a făcut-o pe fotoreporterul. Ne-a făcut câteva poze. Una din întrebări a fost cea care mă obseda. Spusă lui Cioran. Zic: Nu vă supărați, dumneavoastră v-ați falsificat anul nașterii. Chestia asta m-a costat foarte mult. Un pachet de Kent și o sticlă de whisky, să verific.
Am făcut un xerox după certificatul de naștere. Dovadă pe care am publicat-o într-o revistă din Belgrad, unde m-am ocupat de avangarda românească. Am scris că nu este născut în 1912, cum spunea el, și asta consemnau toate enciclopediile lumii, ci în 1909.
- Cum a reacționat marele dramaturg?
Mă așteptam la o altă reacție. Nu am ascultat desfatul lui Cioran, să nu-l întreb, totuși. În interviul pe care i l-am luat și publicat și în revista Apostrof, îmi răspunde foarte clar: Da, este adevărat.
- De ce și-a falsificat Ionesco anul nașterii?
Deoarece, mi-a spus el, când a venit la Paris, pentru a se înscrie într-o anumită generație de scriitori, el trebuia să fie mai tânăr. Altfel nu era luat în seamă. Lucru extraordinar.
- Ajung la Mircea Eliade. Cu el cum te-ai întâlnit?
Cu Eliade a fost mai simplu. Lui Eliade m-a recomandat Ion Negoițescu. Cred că i-am scris o scrisoare. Când am ajuns la Paris, i-am dat un telefon. Eliade era, să zic, cel mai normal, cel mai firesc dintre cei trei. În jurnalul lui consemnează una dintre întâlnirile noastre: „Între orele patru și șapte am stat de vorbă cu poetul iugoslav Petru Cârdu”. Trei ore, mă mir acum, i-am răpit acestui gigant al spiritului. Nici nu știu cum să-i mai zic. De câte ori mergeam la Paris, îi băteam la ușă. Mă primea. Își găsea timp liber. Îi sunt și acum recunoscător. De fiecare dată, deschideam reportofonul. Accepta. Toate întâlnirile le-am înregistrat. Eliade! Eliade! Mă doare sufletul că n-am publicat, încă, romanul Maitreyi. Pe care l-am tradus demult. Dar eu nu mă grăbesc. La mine stau în sertar atâtea lucruri.
- Ai o percepție ciudată asupra timpului.
Pentru mine, timpul nu există!
- Cum ai ajuns la această concluzie?
Nu știu! Așa gândesc eu.
Mă simt bine în pielea acestei idei. Eu nu mă grăbesc. Așa anunț de multă vreme cartea Rugați-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica, filozof pe care l-am cunoscut foarte bine.
- Ne oprim, deocamdată, aici, frate Petru Cârdu! Încercând de acum să învăț de la tine că timpul nu există. Să nu mă grăbesc.
Nu cred că-ți va fi foarte greu, deoarece acolo, la tine, în Maramureș, timpul are o altă dimensiune. Grăbește-te încet, frate Gheorghe! Voi veni în Maramureș să constat cât ai învățat din lecția mea!
- Te aștept în Nord, cu spiritul Maramureșului și al lui Nichita.
Acesta a fost dialogul cu scriitorul Petru Cârdu. „Comuna Literară” din Vârșeț și revista de talie europeană KOV, volumele de poezie editate și premiile internaționale instituite de Petru Cârdu la Vârșeț sunt mărturia unei energii intelectuale deosebite. Petru Cârdu a fost un ambasador al culturii române în Serbia și în cele mai elevate medii culturale ale continentului. Proiectele noastre au fost întrerupte prin săvârșirea lui prematură, în 30 aprilie 2011. Își doarme somnul de veci în Cimitirul Central din Vârșeț.
Gheorghe PÂRJA în dialog cu Petru CÂRDU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025