„Caut să judec drept și să rostesc cu rost”
Marina KALKAN (redactor responsabil la revista de literatură, artă și cultură transfrontalieră Lumina din Pancevo, Serbia) în dialog cu criticul literar Delia MUNTEAN
- Stimată doamnă Delia Muntean, la începutul discuţiei despre demersurile dumneavoastră critice, vă rugăm să ne spuneţi ce anume v-a determinat să vă îndreptaţi înspre critica literară. A existat un moment hotărâtor în acest sens?
Înainte de toate, doresc să mulțumesc echipelor redacționale din ultimii ani pentru găzduirea textelor mele în paginile revistei Lumina. Grație acestui fapt, m-am apropiat și mai mult de scriitorii de limbă română din Serbia, făcând totodată cunoscute publicului cititor de aici opiniile exegetice personale.
În ceea ce privește descinderile pe tărâmul literelor, nevoia de a scrie s-a născut spre sfârșitul gimnaziului, când – asemenea atâtor adolescenți – preaplinul trăirilor subiective, hrănit și de lecturi încă aleatorii, dar cu impact asupra vârstei, se cerea împărtășit, ca un fel de împotrivire față de cei dintâi fiori ai vremelniciei (am scris atunci primele pagini de jurnal, niște „versuri” și varii încercări romanești, niciodată însă duse la bun sfârșit). Existau, în egală măsură, dorința de a mă spune (contagiată, poate, de orgoliul de a mă autoconsidera altfel), dar și teama că dezvăluirea mă va face mai vulnerabilă în ochii celorlalți. Îmi vine în minte un episod de prin clasa a șasea: profesoara de limba română ne-a propus ca temă să creăm o poezie. Tocmai ni se preda Scrisoarea III. Am încropit niște rânduri cu rimă chinuită, dar nu le-a fost dat a fi citite, din fericire, decât de către dascăl și în mare taină… Pot spune acum, distinsă doamnă Marina Ancaințan, că îmi înțeleg prea bine elevii care se sfiesc câteodată a-și citi înaintea colegilor producțiile proprii, acordându-mi (cu emoție de ambele părți!) mie însămi favoarea botezului.
Prin liceu (am urmat profilul filologie-istorie), mi-am dat seama tot mai mult de energiile zăvorâte în străfundul literelor. Îmi plăcea să le stârnesc, să le pun la treabă. Să văd de ce sunt – eu și ele – în stare. Norocul meu a fost că mi-au apărut în cale oameni potriviți. Am fost lăsată, din clasa a zecea până la absolvire, să mă ocup de biblioteca școlii, să o reorganizez, să împrumut colegilor cărți, să însoțesc bibliotecara (fosta mea dirigintă) la centrul de librării pentru achiziția de volume noi și a cărților pentru premii. Am realizat, stând după-amiezele în tihna bibliotecii, cât de bogată și de fascinantă e lumea cunoașterii. M-am întâlnit acolo cu tomuri și tomuri de critică literară ce îmi aduceau înaintea ochilor alte abordări ale textelor studiate, mai proaspete decât cele oferite de manuale. A început atunci nebunia fișelor, îmi etalam la ore noile achiziții cărturărești, îmi simțeam intervențiile mai pline de miez. Au urmat olimpiadele și comunicările științifice, premiile, admiterea la Filologie, debutul în revista studențească Nord și implicarea în echipa redacțională, iar după absolvirea lui Ioan Es. Pop, preluarea funcției de redactor-șef.
De-atunci drumul a fost limpede. Cărțile și scrisul m-au însoțit peste tot. Și nu au fost nicidecum o simplă modalitate de a-mi ocupa timpul, de a-mi (pe)trece vremea. Ele m-au format, m-au transformat. M-au făcut să mă răzvrătesc uneori, ca apoi tot ele să mă concilieze cu mine însămi. Și tot așa…
- Aţi scris prefeţe şi postfeţe pentru mai mulţi autori români din Serbia, precum şi eseuri în diverse reviste culturale. De unde provine interesul pentru literatura română din Serbia?
În perioada studenției mele, prin anii 1982-1986, autorii români din afara granițelor nu erau incluși în programa universitară, iar istoriile literare le alocau un spațiu destul de restrâns. Unii abia erau publicați la noi, în vreme ce despre alții nu îndrăzneai să vorbești. Desigur, existau contacte, strict monitorizate, între scriitorii autohtoni și confrații din țările limitrofe (mai puțin cu cei aflați în Occident), însă mediatizarea lor era restrânsă. În ceea ce privește autorii români din fosta Iugoslavie, cunoșteam unele nume, creațiile unora le mai găseam și prin biblioteci, însă nu era suficient pentru a provoca un interes mai substanțial.
După aproape… un sfert de secol, timp în care, pe lângă activitatea de la catedră, preocupările mele s-au axat tot mai mult pe critica literară, am avut ocazia de a purta discuții pline de interes despre literatura română din Serbia cu o fostă colegă și prietenă (din păcate, ne-a părăsit în luna mai 2023), profesoara Carmen Dărăbuș. Ea funcționa pe atunci ca lector la Universitatea din Novi Sad și avea semnate câteva cărți ce înfățișau peisajul literar din Voivodina. Despre volumul cu titlul În lumea ex-iugoslavă: literatura ca studiu cultural (2014) am redactat și o recenzie, publicată în Nord Literar, iar apoi în Lumina.
Un prim contact direct a avut însă loc în martie 2018, când am participat, răspunzând invitației unor prieteni comuni, poeții Vasile Morar și Nicolae Scheianu, la o lansare a volumului Sacramentul singurătății, al scriitorului Vasile Barbu, tipărit cu sprijinul Editurii Ethnologica din Baia Mare. Am scris, pornind de la cartea respectivă, un eseu – Decalogul poetului din Uzdin –, apărut inițial în Nord Literar, apoi în Tibiscus. Impresionat de pasiunea și de empatia mea vizavi de lirica românească din Banatul sârbesc, Vasile Barbu m-a invitat, în calitate de președinte al Societății Literar-Artistice „Tibiscus”, la Festivalul Internațional de Poezie „Drumuri de spice” de la Uzdin, care a avut loc în vara aceluiași an. Am avut astfel prilejul de a cunoaște „pe viu” și alți autori români din Voivodina, de a vedea cum trăiesc, cum gândesc și ce înseamnă pentru ei limba maternă. Impactul a fost pentru mine hotărâtor. Mi-am dat seama atunci, privindu-i și ascultându-i (cu mintea și cu inima), că, deși folosesc aceleași cuvinte precum frații lor din nordul Dunării, unele – precum pâine, limbă, țară, casă, a visa – capătă cu totul alte semnificații. Mi-am dat seama cât de neclintiți sunt întru apărarea lor și cât de mult se străduiesc să le ducă mai departe nepervertite.
Știu că și Vasile Barbu mă privea și mă asculta. Îmi pândea reacțiile. Prima descindere în Serbia a fost, zic acum, un fel de test pentru mine: la puțină vreme după aceea, mi-a mărturisit că producția literară a minorităților de români din spațiul ex-iugoslav se regăsește prea puțin „în conștiința culturală a țării în a cărei limbă scriu” (Mariana Dan), propunându-mi, cu delicatețe și sfială, să mă aplec în studiile mele și asupra scrierilor acestora. S-a oferit să îmi pună la dispoziție volumele lor, publicații periodice, dicționare, tot ce aș fi avut nevoie. În iarna aceluiași an, când ne-am întâlnit la un simpozion la Drobeta Turnu Severin, avea deja la el un portbagaj (în sensul cel mai propriu al cuvântului) de cărți…
Așa a început totul.
Au urmat participări la simpozioane științifice, la manifestări culturale, am purtat corespondență cu tot mai mulți autori români din Serbia. Și, desigur, au fost multe drumuri la poștă.
Au urmat numeroase articole în presa culturală din România, din Serbia și din SUA, prefețe, susțineri ale unor comunicări pe teme de literatură cu diverse prilejuri. În momentul de față se află sub tipar la
Zrenianin, la Editura Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina, primul volum de studii critice, incluzând cincisprezece scriitori români de pe teritoriul sârbesc.
- Printre autorii despre a căror poezie aţi scris se numără: Mărioara Baba, Pavel Gătăianţu, Petru Cârdu, Valentin Mic, Vasile Barbu… Ce aţi descoperit citindu-le opera şi analizându-le poezia?
Pentru mine a fost a provocare să cercetez lirica românească din Voivodina. Fiecare autor, deci și cei amintiți de dumneavoastră, mi-a stârnit alte interogații, a necesitat o altfel de abordare și un alt tip de eșafodaj argumentativ, care să îi evidențieze personalitatea aparte, stilul propriu de a gândi și de a scrie. În funcție de aceste dimensiuni, mi-am adaptat și condeiul personal.
Am parcurs și ceea ce au consemnat alte minți critice, înaintea mea, ca să pot avansa opinii noi, să exploatez unghiuri inedite de apropiere de text, să îmi orientez reflectorul înspre alte detalii, mai puțin ori chiar deloc sesizate de alții. Acestea din urmă, aș spune, mi-au oferit și satisfacție intelectuală, dar și puterea de a merge mai departe atunci când mă împotmoleam. Tot așa cum m-au bucurat și m-au răscolit emoțiile fraților mei scriitori de dincolo de Dunăre când și-au dat seama că am luat foarte în serios acest proiect…
Mă preocupă inclusiv complicitățile între opere, asemănările și deosebirile, rezonanțele înspre creații literare din epocă și de mai târziu, chiar și din alte spații culturale.
Nu am în vedere numai autorii de prim raft ori pe aceia regăsibili frecvent în lucrările exegetice apărute în Serbia și în România, ci și creatorii a căror operă nu a avut sau nu are încă un impact considerabil în evoluția literelor românești din arealul fost iugoslav.
Am făcut trimiteri, de câte ori s-a dovedit necesar, la aspecte din biografia autorului, la împrejurările exterioare actului scriptural. Sunt conștientă că o carte este ecoul unei ființe ce există încă dinaintea ei, dar și că opera poate fi aceea care își creează autorul. Am așezat fiecare personalitate artistică în context și am găsit astfel multiple conexiuni între activitatea creatoare și celelalte preocupări. Am observat că mai toți autorii tratați în acest prim volum nu se rezumă la scris, ei manifestându-se, asemenea militanților pașoptiști, pe mai multe planuri, toate cu impact în devenirea lor personală, cât și asupra semenilor. Spus altfel, opera lor artistică are și menirea de a legitima, de a conferi un grad sporit de autenticitate eforturilor de construcție din toate domeniile în care se risipesc. Sunt de părere că numai laolaltă ele duc mai departe – sporindu-i în același timp valoarea – cartea lăuntrică (personală ori colectivă), aceea care asigură trăinicie ființei și neamului în integralitatea lor. Protejarea ei necesită, e limpede, veghe permanentă, pune la treabă resurse, cere sacrificii.
Consider că producțiile literare ale minorităților de români care trăiesc în apropierea granițelor trebuie așezate mai temeinic la locul ce li se cuvine: ca parte componentă firească și necesară a istoriei literaturii române, inclusă în programele noastre școlare și universitare, prezentă în librării și în biblioteci, aflată mai des în atenția exegeților de aici și, nu în ultimul rând, mai cunoscută cititorilor din România.
Asta mă străduiesc eu să descopăr în creația poeților pe care îi amintiți în întrebarea dumneavoastră: ce reprezintă pentru ei „cartea lăuntrică” și cum contribuie la salvgardarea acesteia. Iar mai apoi, să-i fac mai mult loc în spațiul literar românesc.
- Pentru cine scriu criticii literari? Pentru scriitori, pentru cititori sau pentru alţi critici?
Precum în cazul oricărui scriitor, și pentru critic gestul scriptural se datorează, printre altele, nevoii de a găsi un răspuns la stimulii și la dilemele existenței. E un mod de a privi lumea. Este, în același timp, căutare a adevărului și a esenței proprii, exersare a libertății, punere la încercare a puterilor, a hotarelor. Este, nu o dată, drum prin pustie. Însă unul care dă sens existenței proprii. Împlinește. Face pace cu tine însuți. Și iarăși asemenea celorlalți scriitori, travaliul critic te muncește, e în stare să te rupă în bucăți și să te realcătuiască după alte legi. Așa cum un artist pursânge știe că a da viață operei devine adesea blestem, nici pentru exeget nașterea nu e mai ușoară. Durerile facerii sunt aceleași. Temerile, nesiguranțele, primejdiile-s la fel. Scriind, și criticul se expune, e judecat.
Unii creatori ar spune că scriu pentru ei înșiși. Nu este nicidecum cazul criticului literar, chiar dacă și el își așază în text (atât cât poate de obiectiv, nu ca mărturisire) întâmplarea proprie de a fi. Actul critic e veghe pe muchia cărților. Înseamnă a fi util eventualilor cititori ai operelor comentate și, astfel, a-i aduce mai aproape de ele, a-i stimula, a le spori în suflet solidarizarea cu frumosul artistic. Criticul poate deschide ochii celui care ia cartea în mână și îl acompaniază în călătoria prin regatul imaginar al autorului ales. Reliefează și păzește ceea ce are scriitorul respectiv numai al său, scoate din ascundere dimensiuni poate mai greu observabile la o primă întâlnire cu textul.
Pentru cine scriu, așadar, criticii? Pentru scriitori, pentru cititori, pentru alți critici? Sunt de părere că toți conviețuim în lumea aceasta a literaturii, că toți suntem, într-un fel, cititori și dăm suflet, prin oglindirile, asentimentele și confruntările noastre, vocii semenilor. Ne locuim laolaltă epoca și spațiul, prelungindu-le totodată pe acelea dinainte și oferind ancore celor de după noi.
În ceea ce mă privește, atunci când scriu critică literară, mă gândesc că fiecare cititor stăpânește un domeniu anume, deci trebuie să mă înțeleagă chiar dacă nu e exeget, dar am în vedere și criticul literar, căruia mă străduiesc să îi ofer, atât cât îmi stă în putință, o privire nouă, onestă, credibilă asupra operei autorului de care mă ocup. Asta nu înseamnă că mă adresez publicului (prea) larg… De asemenea, nu scriu foarte mult, pe bandă rulantă, îmi (și mă) muncesc mult textele pe care le semnez. Chiar dacă o parte dintre scrierile mele sunt doar cronici la cărțile citite, acestea sunt consistente, nu sunt simple impresii. Nu sunt deloc indulgentă cu mine însămi…
Mi s-a reproșat uneori că nu dau verdicte, că nu evaluez mai strict performanțele autorului despre care scriu. Din punctul meu de vedere, o scriere fragilă oricum nu are viață îndelungată, ea creându-și singură memoria. Îmi vin în minte niște versuri ale unui poet român din Voivodina, Slavco Almăjan: „Nu poți afirma / că toți cei ce văd marea vor deveni marinari” (Gravitația poetică). Cam așa e și cu literatura. Cu orice domeniu, de fapt. Cât despre capacitatea de a tranșa, cred că un verdict, adesea irevocabil, nu face să crească înțelegerea operei respective. Dimpotrivă, o mărginește, amorțind poate și imaginația celui care citește ulterior. Impune un fel de prejudecată, stabilește un anume traseu al receptării. Valoarea unei cărți, așa cum o percep cu propria-mi sensibilitate intelectuală, reiese din luminile și umbrele cu care îmi brodez demersul critic, din accentele pe care le așez în locuri anume.
Evit să pun hotare. Sunt deschisă oricărui stil, oricărei viziuni asupra existenței și a cunoașterii, nu fug de experiențe literare noi, dar care au miez, mă ocup atât de autori consacrați, cât și de cei care încă își caută locul în literatură. Geniile se nasc rar! Nu fac ierarhii, dar nici nu așez un autor pe un raft ce nu i se cuvine… Încerc să intuiesc modul în care gândește și simte scriitorul respectiv, îl citesc atent, de mai multe ori, caut stilul potrivit (nu o dată contagiat, involuntar sau conștient, de vocea scriitorului ales, cu linia melodică și cu vocabulele sale), ceea ce nu înseamnă însă că mă pliez total și fidel pe privirea lui asupra lumii, dar nici nu năvălesc asupra construcției sale livrești cu argumente menite doar a-mi susține, din afară, opinii gata fabricate. Nu îmi inspiră totdeauna încredere nici piața, vânzările, topurile la cald de pe internet (întocmite câteodată și de amatori), fiindcă unele cărți vizează doar anumite categorii de public și necesită un timp mai îndelungat de cernere. Poate e nevoie de stomac tare…
Privit dintr-un alt unghi, textul critic, asemenea actului artistic propriu-zis, este – așa cum inspirat nota Susan Sontag în eseul Despre stil – „seducție, nu viol”. Acesta se adresează mai tuturor tipurilor de inteligență (interpersonală, lingvistică, emoțională, intrapersonală, logico-matematică, muzicală). În plus, nu orice competență se poate măsura cu rigurozitate. Pe de altă parte, și criticul e om, nu e judecător, nu e zeu… Îmi doresc, totuși, ca cititorul, oricare ar fi el, să aibă încredere în gustul meu, în aprecierile mele critice. Mă străduiesc să-l deprind cu lectura în libertate, nu să îl oblig a vizita doar anumite opere sau personalități creatoare. Mă raliez astfel la ceea ce spunea Constantin Noica: „Societatea vrea, de cele mai multe ori, să te păstreze în situația ultimă, de cultivator organizat și disciplinat al bunurilor culturale, căci ea are nevoie de profesori, de interpreți și de transmițători ai valorilor general acceptate. Dar omul de cultură a trecut printr-un ceas paradiziac, cel al vânătorii, și ar dori să se întoarcă la el. Căci în sânul culturii, ca și într-al naturii, beatitudinea o dă căutarea liberă, întâlnirea neașteptată cu sălbăticiunea și, dacă se poate, prinderea ei vie” (Un alt jurnal de idei).
Cine are autoritatea decisivă: prestigiul editurii, al criticului, al autorului, competențele cititorului? Cred că se îngemănează toate.
- Auzim că astăzi se citeşte tot mai puţin. Ce vă spune, despre acest subiect, experienţa de cadru didactic, critic literar şi redactor la revista de literatură „Nord Literar”?
Cartea nu mai este la fel de tentantă, nu mai reprezintă o oază, un adăpost în aceeași măsură în care se găsea în totalitarism. Sunt atâtea alte modalități de acces la cultură (la cunoaștere, în genere), mai democratice, mai ieftine. Mai seducătoare. Din păcate, multe dintre ele par a se adresa îndeosebi consumatorului mediu, chiar submediocru. Intră prea iute în zona entertainmentului. Cum și unele cărți… Cu toate acestea, în tot haosul de acum, cartea ne poate oferi șansa unei desprinderi, a unei priviri din afară, mai obiective a contingentului.
Pe de altă parte, cititori autentici, împătimiți nu au existat niciodată în număr prea mare…
În activitatea mea la catedră, mă străduiesc să le insuflu elevilor bucuria lecturii. Îi ispitesc cu tot felul de opere din literatura noastră și a lumii. Din păcate, nu toți se lasă prinși în mreje. Se mulțumesc, o parte dintre ei, cu bibliografia obligatorie pentru examene și cu analizele și rezumatele predigerate, vândute la kilogram. Cum autorii canonici sunt, majoritatea, din alte epoci, departe de modul actual de a privi lumea, trebuie să descopăr mereu alte trucuri pentru a-i convinge pe elevi de perenitatea anumitor cărți și de puterea lor de a ne construi. Nu-mi este de mare folos nici disecția operelor prin utilizarea terminologiei din noile manuale, care mai degrabă îi îndepărtează pe copii de literatură. Parcă li se tocesc antenele necesare pentru a simți textul, nu-și regăsesc în el dimensiunea umană ori vreo ipostază a personalității proprii.
Mă străduiesc să îi deprind cu faptul că frumusețea și cromatica realului – ale celui din afară și ale celui dinăuntru – depind în bună măsură de paleta de culori și de viziunea oferite de ceea ce citim și de limbajul exploatat.
Mă bucur tare când primesc cărți scrise de foștii mei elevi. E un semn acesta că sămânța a dat rod acolo unde a găsit pământ prielnic.
Ca redactor de revistă și în calitate de critic literar, caut să judec drept și să rostesc cu rost.
- Tot în contextul lecturii, îmi permit să vă întreb: Ce citeşte criticul literar Delia Muntean, dincolo de cărţile analizate?
Ca orice om, am sensibilitățile mele intelectual-afective. Ceea ce rămâne în textele critice e doar o parte din mine și din ceea ce îmi sunt.
Ca să pot scrie despre cărțile altora, înainte de toate, învăț să îmi locuiesc epoca și spațiul, îmi negociez propria identitate în mai tot ceea ce fac, îmi lărgesc – din păcate, nu atât cât mi-aș dori – spiritul. Mă împărtășesc din alte minți, mai luminate, stau de vorbă cu alte conștiințe critice, de la noi și de pretutindeni.
Știu din experiența personală că textul exegetic pretinde documentare riguroasă, din multe domenii (estetică, teoria literaturii, filozofie, psihologie, sociologie, antropologie, istorie, mitologie, religie, imagologie ș.a.m.d.), că un autor, pentru a fi înțeles pe deplin, te cheamă în propria-i operă, te îmbie să citești realul împreună cu el și, dacă reușește, prin ochii lui. E nevoie să-l înțelegi cu toate ale sale ca să îl poți pricepe cu adevărat. Abia apoi te poți așterne pe scris. Asta nu înseamnă să fii prea tolerant ori prea empatic, nici să așezi toate produsele spiritului, indiferent de valoarea lor, pe același raft. Trebuie însă, cred eu, să posezi o anume larghețe a abordării, a gândirii, să știi să descoperi spațiile privilegiate ale textului, firul – subiectiv – ce ar putea lega opera de cititorul potențial. Or, ca să depistezi și să dezvălui echilibrul în tensiune din fiecare carte, ca să treci peste tot felul de bariere, vizibile și invizibile, ca să te bucuri tu, întâiul, de ceea ce este viu și durează în acea operă, trebuie să le simți, să treci prin marea bibliotecă a lumii… Trebuie să-ți formezi spiritul, să-l înveți cu aromele ce merită prizate și date mai departe îmbogățite.
Dacă ar trebui să optez pentru o specie literară anume, aș alege eseul…
- Sunteţi şi autoarea blogului ,,Semn de carte”, unde publicaţi cronică literară, eseuri, recenzii de carte. Care este, astăzi, locul blogurilor de carte în domeniul literaturii şi al industriei editoriale?
Internetul e o sursă extraordinară, ce adună laolaltă un hățiș de informații din toate domeniile vieții și ale cunoașterii. Ea completează (nu înlocuiește nicidecum) cunoștințele dobândite prin experiență directă ori pe cale livrescă. Acestea se amestecă însă după criterii ce scapă gândirii lucide și dau peste cap ierarhii, creând un fel de zgomot, o viermuială ce dă impresia de dinamism, de viață în permanentă prefacere. Încap aici participanți la dialog de toate calibrele, într-o democrație liniștitoare prin egalitatea ideilor, mai ales a părerilor (căci contează, se pare, mai degrabă să te exprimi decât să exprimi ceva). Posibilitatea de „a-ți da cu părerea”, de a-ți împărtăși celorlalți, cât mai expresiv, trăirile de moment (& povestea personală) are deseori câștig de cauză în fața opiniei autorizate, a adevărului, a substanței, a modelului. Valoarea și nonvaloarea nu se mai delimitează cu fermitate (ele se supun la vot, devin prilej de consultare publică), acordându-se același credit postărilor amatoristice, grele de ignoranță (însă posesoare de like-uri…) și celor aparținând experților sau site-urilor de specialitate.
Într-o atare ambianță, în care mijlocul prin care se răspândește informația echivalează, pentru unii, cu însuși miezul acesteia, practicarea comentariului critic (mai deloc zăngănitor, virulent) e aproape un act de curaj. Pe de altă parte, consider că tocmai în asemenea momente e necesar discernământul specialistului. El are capacitatea de a izola trăncăneala de dialogul cu substanță, de a separa vorba de cuvânt, pseudoevenimentul de întâmplarea ce merită împărtășită.
Restrângându-mă la bloguri, și acestea sunt de multe feluri, dar toate își au publicul lor. Ele înlesnesc drumul cărții către cititor, țin proaspătă bucuria lecturii, iar unele dintre ele chiar sunt vrednice de a fi vizitate.
- Pentru final, vă rugăm să ne descoperiţi ce proiecte vă vor ţine atenţia în următoarea perioadă.
La Editura ICRV se află deja depus, așa cum am menționat anterior, primul volum din lucrarea De veghe la hotarul limbii române, conținând studii critice despre paisprezece autori din Voivodina și unul din Timoc. Lucrez la acestea de cinci ani. E un proiect de durată și foarte aproape de sufletul meu. Unele fragmente le-am publicat în presa de la noi, din Serbia și din SUA, în reviste precum: Acolada, Actualitatea literară, Cronograf, Hyperion, Nord Literar, Poesis, Roma; Floare de latinitate, Lumina, Tibiscus, Vorba noastră; Conexiuni culturale.
Am în lucru două monografii de autor, precum și o carte cuprinzând eseuri, studii și cronici despre poezia autohtonă contemporană. Ea va apărea, cred, în primăvara acestui an.
Și, firește, pregătesc următorul tom din proiectul despre care am vorbit.
În paralel, mă ocup de tot ceea ce înseamnă munca de critic literar…
Marina KALKAN în dialog cu Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (252), mai 2024