Un alt amfiteatru
Un pumn de cenușă se va așterne peste neuitare,
un zvon ascuns după o nevăzută ușă mă va chema,
va șopti o nesigură chemare
și eu voi fugi înspăimântat de o posibilă înturnare,
voi chema neîncepute ape să taie cărarea,
să alunge din vad pe cei ce mă recheamă,
voi striga la cei ce mă vor plânge,
voi privi la luminile ce se vor încinge într-un ultim dans –
o parodie frumoasă pentru întreaga mea viață,
un obiect lăsat din uitare la vamă,
parcă întreaga lume ar fi fost doar o încercare,
parcă am fi dăinuit într-un spectacol fals,
un afiș lipit pe gardul ce de dincolo ne desparte,
un tablou cu o caricatură încarcerat între rame,
atârnat de un nevăzut zid
care va fi furat și expus într-un alt muzeu
într-un alt amfiteatru.
În holda pustie la pândă
Azi-noapte am fost cu tata la mălai, la pândă –
acolo unde stă el acum niciodată nu-i iarnă –
am făcut un foc mare în fața colibei,
am aprins bihor-loampa,
am întins în jurul holdei, pe funia de amintiri, jdroambe,
ca să punem fiara nopții pe fugă,
gheara foamei la prunci să nu ajungă;
tata psalmodia întruna o cântare
despre aripile unui porumbel care i-a dat odihnă,
și pentru noi o rugă,
pe grindeiul plugului lăsat peste noapte în a veacului brazdă,
iar eu îi tot ceream iertare
pentru că nu mai trec în rujet, prin fundul ogrăzii,
pe la cornițel,
pruncia prin strungă,
că am îngăduit vaca noastră cea blândă, pe Mura,
să calce prin holda neamului peste flori
și un gornic năuc, timpul,
a luat zălog a nemuririi taină,
că am uitat să opresc buruiana tristeții
să crească pe a talpei casă
și învolburate ape au început să răzbească pe ulița satului,
iarba rea a potopit drumul ciurzii,
scâncetul de nou apărut și femeia strigând
colindă din ce în ce mai rar pe la fereastra nopții,
feciorii nu mai știu să verșuiască în praznic
cu cunoscutul grai
și se ceartă într-o încâlcită vorbă,
au schimbat clanura pe tobă,
că am lăsat balaurul să fure apa din bodroangă
și pruncii satului au lepădat școala și casa
nemaiavând unde să meargă la scaldă.
Mai vedem noi, mi-a zis tata, lasă,
se crapă de ziuă, zorile se varsă
și eu trebuie să păzesc holda din cer…
Tu, du-te în râtu de lumină, la coasă.
Ștefan Aurel DRĂGAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024