Semne din urmă
Noi, copiii veacului trecut,
am fost scoși din pruncie cu ciocane și seceri
și cu sperietoarea aruncată de pe garduri și tribune,
cu panglici roșii, ca niște juvățuri înnodate la gât,
cu cerbice în palme de la atâtea plocoane.
Ne-am aruncat în tăul veacului două mii
și am pescuit ce a mai rămas din furnale,
ce mai respiră după nemiloasa poluare,
ne-am așezat pe o rahitică creangă
ca să culegem ce a mai rămas după marea colectivizare…
și stăm pe ram
ocrotind sub obosita aripă marea salvare,
tot numărând pașii vremii,
câți au rămas până la luminoasa clipă,
tot alergăm printr-un neterminat tunel
spre licărul ce mereu de noi fuge
făcându-ne semne spre cineva din urmă
care mereu ne alungă
și strigă să-i facem loc
ca să scape din a vieții strungă.
Cum ar fi
Am descoperit o nouă lume
și am compus o nouă cântare,
am auzit ciripind un nou cuvânt
și am pășit printre frunze pe o neumblată cărare…
am găsit o țară unde nu hălăduiesc zei,
în care lumea umblă fără zăvoare
printre case și pe drumurile fără bariere,
unde vocile se scutură și cad coapte –
precum din pom poamele –
în orice clipă, fără restricții de ortografie.
Cum ar fi dacă dintr-odată lumina n-ar vedea,
mi-a strigat o ascunsă întrupare,
cum ar fi dacă, dintr-odată n-ar mai fi mișcare,
cum ar fi dacă toate vietățile
s-ar închide într-un cufăr aruncat în uitare,
cum ar fi dacă șarpele ar face recurs,
ar recunoaște vina și ar repune edenul în drepturi
ca omul și femeia să trăiască în eternă împăcare,
cum ar fi
fără grija neînțelesurilor certuri fratricide pentru glie,
m-a strigat din nou o voce ascunsă după colț…
și i-am spus:
Am descoperit o lume unde nu e loc de scăpare,
unde viața și moartea se preumblă la braț,
pe maidanele lumii, după aceleași vechi tipare,
după aceleași imuabile cutume,
cu incantația aceluiași suspin de suferință
și dănțuiesc înlănțuite pe același drum
care mereu se înfundă
și în aceeași clipă descoperă o nouă cărare –
când una a închis ochiul
cealaltă deschide o altă zare,
mereu declară public că s-au învins reciproc,
mereu strigă că sunt învingătoare,
mereu se alungă pe un nesfârșit drum
în timp ce de pe margine
un trecător aplaudă acest neterminat spectacol.
Ștefan Aurel DRĂGAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (275), aprilie 2026