Poemul care pleacă în noapte
Fiecare poem are noaptea lui
fiecare poem are uitarea lui
el pleacă în noapte
undeva în adânc
coboară în zarea cea oarbă
printre florile negre, catifelate
crescute în noaptea copacilor care mor.
Poemul are singurătatea lui
el suferă alături de coșmarul
din lumea veșnică a materiei
când se zbate în destin de ape
din care curge
melancolia zdruncinată
a paradisului pierdut.
Sângele meu e poezia făurită mereu
o veghe
între umbră și pradă
un suflet al visului fără sfârșit.
Eu sunt cel pentru care oamenii nu există
sunt cel abandonat și distrus
în sfârșitul din care
abisul își mai poate vedea fața
suferința rece
niciodată vindecată.
Visările apei
Visările noastre nu se mai termină
prin vise suferim și ne vindecăm prin vise
ne ducem în contemplarea materiei
și-a vieții tainice
ca la o strălucitoare imagine.
Visările apei
lunecare de undă
în cer și-n pământ
suflet inundă.
Omul și apa
două ființe cu inimi triste
atrase de viața unui vis
pe-o insulă din cer.
Paznic al visului
Sunt un paznic al visului
mereu de veghe la porțile somnului
întrebându-mă dacă sunt eu sau altcineva.
Cad în veghea fără suflet
până când uit
c-am pornit în călătoria fără întoarcere
spre lumile ireale
simt că cineva mă pândește
ca pe un prizonier
bântuit de paradisurile
visului ancestral.
Un ochi neobosit mă vede
mereu printre umbre
pe drumurile uscate din noaptea hoinarului.
Visul și viața plutesc împreună
pe-o spumă de val
cuvintele freamătă la strigătul meu
întind mâinile și le prind
în căușul adânc al nopților
cu vântul bătând
spre zarea din urmă.
Sunt un paznic al visului
pe malul unui rău
ce curge mereu
fără întoarcere
spre noaptea sa.
Liviu COROIU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026