Sile, fiul cel mare al Adalbertei Ștefania, un om ca la cincizeci și ceva de ani, înalt, bine făcut, cu un semn de mamă, negru, cât o afină de mare, pe tâmpla dreaptă, și priceput la toate, e arhicunoscut în localitatea noastră de pe Târnava Mare pentru curajul și echilibristica de care dă dovadă, urcându-se în cei mai înalți arbori din zonă, cu drujba într-o mână și cu niște frânghii atârnate de șold, pentru ca, în timp record, să-i doboare la pământ. Admirându-l frecvent, cu ceva timp în urmă, nu puteam să nu-l compar cu temerarii triburilor arhaice africane, care se cățărau, cum relatează Mircea Eliade, pe un stâlp ritualic, ca și cum, aflându-se cât mai aproape de cer, le-ar fi adus membrilor tribului lor puteri divine.
Îmi rămăsese în minte ziua aceea de primăvară, când mi se făcuse pielea găină, văzându-l pe Sile urcat în bătrânul nuc al vecinilor noștri, devenit pericol pentru acoperișurile caselor din jur, cum începea să decupeze de sus în jos, ramură cu ramură, plasând-o pe fiecare, mai apoi, cu ajutorul unei frânghii, jos, la baza pomului, unde ajutorul său o prindea, eliberând-o repede din strânsoare. Frânghia, deja liberă, era trasă înapoi, în vârful nucului, unde meșterul pregătea cu măiestrie, pentru decupare, cu ajutorul unei frânghii secunde, o altă crăcană, pentru a nu cădea nemonitorizată, ca mai apoi s-o lege de frânghia primă, cea venită de jos, și să o lase și pe aceasta, ușurel, la baza pomului. Mare-i puterea Ta, Doamne! – se auzeau minunând-se când și când, prin curțile din preajmă, glasuri de lelițe, uitându-se crucite spre vârful nucului ca rațele la avion.
Cum momentan Sile lucrează cu o motocoasă la Primărie, făcând parte din trupa de cosași ai spațiilor verzi de pe străzi, îl întâlnesc destul de des și, de fiecare dată când ajunge la poarta mea, el insistă cu deosebit respect să stăm de vorbă despre te miri ce nimicuri.
Așa se face că, într-una dintre zile, se oprește cu cei doi însoțitori ai săi, tot motocosași, aproape de poarta mea și, căutând o umbră groasă și un pahar cu apă rece, vine spre mine, semn că îi este dor de o poveste așa ca între un fost elev și dascălul său. Cea mai frecventă discuție dintre noi este cea legată de școala de azi, raportată la cea de altădată, când el încă era elev. Sile vorbește întotdeauna cu deosebită nostalgie despre anii de școală, deoarece, amintindu-și de copilărie, vede în fața ochilor, adăstând ca-ntr-un halou al nestricăciunii, chipurile dragi ale părinților, ale fraților și ale prietenilor, unii dintre ei plecați dincolo, în „lumea fără semnal”, cum îi place lui să numească, mai în glumă, mai în serios, acel controversat Dincolo. Curiozitatea mea este totuși legată nu de nostalgia anilor copilăriei lui, cât de celălalt job al său: de cățărător în cei mai înalți arbori de primprejur.
Iau inima-n dinți și-l întreb dacă, cu ceva timp în urmă, atunci când se urca în pomi, nu avea emoții și dacă inima nu i se făcea cât un purice. El zâmbește, răspunzând calm:
– Niciodată nu am avut emoții, domn’ profesor, pentru că niciodată nu mi-a fost frică de nimic. Doar de Dumnezău mi-i frică, dacă mi-i frică, atunci când mi-i frică… Chiar și acum, dacă m-ar chema cineva să dobor un nuc, să fiu eu al dracului dacă nu m-aș duce imediat acasă după drujbă, după ham și după frânghii și nu m-aș cățăra în vârful pomului.
Da. Acum îmi amintesc că Sile se asigura în vârful nucului și cu un așa-zis ham confecționat din chingi rezistente, ca să poată lucra în voie. Uitasem acest amănunt.
După o scurtă pauză, el observă mutra mea a mirare extremă și, fără să mai aștepte vreo remarcă verbală din parte-mi, adaugă:
– De un singur lucru mi-i așa de frică, de trămură carnea de pe mine, nu altceva, domn’ profesor…
– Anume…, fac eu, a provocare.
– Anume, reia el firul, mă gândesc că dacă, culcându-mă sara liniștit în pat, dimineața m-aș putea scula mort, din cauza la scroafa asta de inimă care, cum mă-nțapă cam des, mi s-ar opri brusc, așa, ca o sucală leșinată…
În absența replicii mele, după câteva secunde bune, Sile adaugă:
– Spune dumneata, care vorba aia, ești om cu glagorie la cap, ce-aș putea eu face ca să nu mă terorizeze un astfel de gând și să pot durmi și eu, obosât cum îs, liniștit, ca omu’…
– Foarte simplu. Când vezi că te scoli mort, știi ce să faci? îi răspund eu cu o întrebare, pe cât de nepunctuală, pe atât de strategică.
– Ce să fac? întreabă el, extrem de curios.
– Când vezi că te scoli mort, te așezi înapoi, în pat și te culci mai departe…
Sile, după un moment de cumpănă:
– Nu înțeleg cum vine asta, să te mai așezi în pat, odată ce ești deja mort…
– Pardon! exclam eu, schițând o urmă de zâmbet într-un colț al buzelor. Eu zic că te poți așeza în pat, din moment ce te-ai sculat mort, nu?
– Phuc! exclamă el stupefiat. Hai, să fiu câne, că la așa ceva chiar nu m-am gândit! Apoi, făcând haz de propriul său necaz, Sile își ia la revedere de la mine și, săltându-și motocoasa pe umăr, se depărtează alene în josul străzii.
Nicolae SUCIU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026