Povestea pe care vreau să v-o spun nu este deloc interesantă în sine, doar finalul ei ar merita cunoscut. Dar cum să înțeleagă cineva finalul unei povești fără a afla povestea?
Așa că voi căuta să fiu cât se poate de concis. Pe ea o chema Eva, chiar așa o chema, vă garantez, nu i-am ales eu acest nume simbol al feminității, al eternei jumătăți fragile și frumoase. Dacă v-aș spune că pe el îl chema Adam, nu m-ați crede, și bine ați face, nici nu-l chema așa, dar cumva pe aproape, adică Adrian.
Într-o vară ca toate verile de pe vremea aceea, într-o tabără la mare ca toate taberele de elevi de atunci, Adrian și Eva, veniți din colțuri diferite ale țării, s-au îndrăgostit lulea (unul de altul, să nu credeți altceva). Deși exprimarea este cam vulgară, ea spune exact ceea ce trebuie. Că este așa, adică dragostea fiecăruia pentru celălalt era sinceră și profundă, fiți siguri, am fost și eu în tabăra aceea, iar Adrian era coleg de dormitor cu mine. Începând cu ziua în care s-au cunoscut, în fiecare seară el povestea cu voce tare, așa ca să audă toți cei treizeci de băieți din dormitor. Nu o făcea ca să se laude, așa cum se lăudau ceilalți cu cuceririle lor, o făcea pentru că era copleșit de acea dragoste neașteptată care dăduse peste el, de acel sentiment uluitor pe care nu-l cunoscuse până atunci. O făcea în așa fel, încât, atunci când începea să povestească, se lăsa o liniște deplină și nimeni, niciodată, nu a făcut vreo remarcă răutăcioasă, ironică, la adresa celor aflate de la el. Părea că toți simțeau vraja acelei iubiri și ascultau cu respect și cu speranța că o asemenea minune li se va întâmpla și lor cândva.
Așa au aflat de seara în care Adrian și Eva stăteau pe malul mării sub clar de lună. Era seara în care s-au cunoscut și s-au îndrăgostit. Au înțeles cu uimire că cineva interesat doar de mașini și motoare, dornic să devină inginer, se poate transforma brusc în poet și că tot ceea ce el disprețuise până atunci la orele de literatură a devenit brusc o comoară. Au mai aflat cât de minunată era fiecare zi pentru cei doi, cât de prețios devenise timpul, cum zilele păreau lungi cât anii, atât de multe se întâmplau, și cum aceleași zile treceau ca niște clipe, cum se îmbrățișau, cum se sărutau… Doar din ultima lor seară împreună nu au reușit să afle nimic. Adrian a venit foarte târziu în dormitor și a spus doar că Eva va pleca a doua zi în cursul dimineții, că el nu vrea s-o conducă la gară pentru că nu ar suporta să vadă cum trenul o va smulge din viața lui. Apoi nu a mai spus nimic și nimeni nu l-a mai întrebat ceva. A doua zi după-amiază ne-am urcat și noi în tren.
Acum să nu credeți că acesta este finalul poveștii. Nu, povestea nu s-a terminat.
Trecuseră câteva luni de când trenurile de pe litoral plecaseră în direcții diferite. Era o seară de sâmbătă, una dintre acelea în care pardoseala sălii de gimnastică a liceului nostru devenea ring de dans. Mă învârteam fericit de a avea o pereche, chiar și dacă numai pentru câteva minute, când, în ușa sălii, l-am văzut pe Adrian. Din toiul verii, de pe țărmul mării, venea spre mine o dogoare puternică. Nu-l mai întâlnisem din tabără, el locuia și urma liceul într-un oraș apropiat. Era îmbrăcat cu un trenci alb și lung, pe cap avea o pălărie cu boruri largi, arăta ca un erou din filme, unul care și-a pierdut dragostea și speranțele, căruia nu i-a mai rămas decât suferința.
M-am apropiat de el, am îndrăznit să-l întreb de Eva, dacă mai știe ceva despre ea, dacă și-au scris, dacă… Ce rost ar avea? A zis el, s-a întors și a plecat. Bănuiesc că nu voia să-i văd ochii înlăcrimați. De atunci nu mai știu nimic de el.
Poate credeți că acesta este finalul poveștii. Vă înșelați din nou.
Așa cum toți băieții din dormitorul taberei își doreau o poveste de dragoste ca a lui Adrian, așa mi-am dorit și eu. Nu știu însă câți dintre ei și-au dorit, așa ca mine, ca acea fericire incredibilă să dureze puțin și să fie urmată de o suferință infinit mai lungă. Visam că voi apărea și eu în fața cuiva care mă va vedea ca un erou din filme cu sufletul zdrobit sau, chiar mai mult, ca un semizeu care a luat asupra lui toate durerile îndrăgostiților lumii.
De aceea, mereu sperând, m-am dus în toate taberele în care s-a putut, atât ca elev, cât și ca student. Apoi am continuat să caut mereu ocaziile favorabile, cele datorită cărora aș fi putut să mi-o găsesc pe Eva mea, cea după care urma să plâng neîncetat.
Încă nu am găsit-o. Așadar, nu vă pot spune finalul poveștii, mai trebuie să așteptați.
Mircea BODNARIU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026