Capitolul III
Frigul puse stăpânire pe corpul lui, iar Eliot simțea că stă suspendat în aerul din colțul ceasornicăriei, uitându-se în jos la cel care încerca din răsputeri să repare un ceas de perete.
Era aproape de ora amiezii, dar soarele, care ajunse la jumătatea boltei cerești, nu făcea prea mult ca să îl încălzească. Ar fi trebuit să plece spre casă demult. Ar putea pleca chiar acum. S-ar putea ridica de la birou, ar strânge lucrurile și ar încheia paltonul până sub bărbie, lăsând camera întunecată și rece în urmă.
Dar, cumva, Eliot nici nu luă în considerate această opțiune.
În schimb, își împinse greutatea înainte și se apropie mai tare de birou, forțându-și spatele să stea mai drept. Unul dintre puținele lucruri pe care le mai putea simți era durerea usturătoare din spatele gâtului. Clipi o dată, de două ori, apoi privirea-i găsi instinctiv lumânările pe jumătate arse din colțul mesei. Nu se putea abține să nu lase lumina lor să îl orbească parțial, radiațiile verzui care-i rămâneau pe retină amintindu-i cu groază de privirea femeii care îi aduse ceasul. Nu avea aceeași culoare, nu întocmai. Ochii femeii erau albastri. O nuanță rece de albastru, pătrunzătoare, care îi ardea pielea cu o delicatețe imperceptibilă.
Eliot tresări, ieșind abrubt din transa în care căzuse.
Clipi din nou de câteva ori, încercând să își adapteze ochii la semiîntunericul din cameră. De dincolo de vitrina ceasornicăriei se uitau la el trei nori negri în mijlocul cerului, ca o vânătaie care doare doar când o privești. Jos, între drumul surprinzător de pustiu la ora asta și clădirea în care se afla Eliot, trotuarul era sfredelit de belți negricioase, care eșuau teribil în a reflecta lumina și așa puțină a cerului.
Misterul bălților negre se prezenta suficient de interesant încât Eliot să-și facă curaj într-un final și să se ridice de la birou. Se apropie de ieșire, găsi un unghi din care se vedeau bălțile bine și miji ochii. O fi ceva deasupra, poate vreo umbră de undeva sau cine știe ce altă explicație rațională la care Eliot nu se putea gândi în acel moment.
Cu toate că era conștient de asta, nu putea să nu i se pară ceva incredibil de greșit la acest fapt. De parcă lumea de afară era pusă pe un proiector – unul vechi cum avea el în școală, acum mai puțini ani decât i se păreau lui că au trecut – care reda o imagine de proastă calitate, cadre care aveau nevoie de timp generos ca să se sincronizeze. Lumina cerului, așa întunecat cum era, nu se remarca în niciun fel pe clădiri, pe drum sau pe nenorocitele de bălți din oraș.
Era pur și simplu fundamental greșit.
Ireal.
Îi veneau acum în minte toate acele postări ridicole de pe internet despre cum trăim într-o simulare, însă niciuna nu i se mai părea câtuși de puțin amuzantă în contextul în care se afla.
Amuzante sau nu, rămâneau ridicole. Toată situația în care se afla era impresionant de ridicolă. O fi de la frig, de la lucratul la ceas ore în șir în întunecimea aceea, singur. I se făcu din senin dor de colegul său de apartament, care la vremea asta sărbătorea încă Anul Nou cu familia iubitei lui, la munte. Și așa, până să întoarcă fața dinspre geam, dorul se transformă în gelozie, ca o pată de cerneală transformându-se într-un lac aproape înghețat, în care Eliot stă în picioare, dar cu capul aplecat sub apă.
Colegul său de apartament avea o viață la care Eliot era martor ca la acțiunea unui film. Absolvise facultatea de drept în anul ce trecuse și avea să participe la examenul de barou peste câteva luni. Urma apoi să-și găsească un loc de muncă bine plătit și să strângă bani pentru un apartament în care să se mute cu iubita sa, poate chiar viitoare soție. Toate astea în timp ce Eliot se chinuia să își plătească restanțele și chiria, ca să nu fie nevoit să se mute din nou cu părinții săi.
Brusc, Eliot nu se mai putea simți recunoscător pentru nimic din ce îi lăsase bunicul său. Se uită în jurul lui, la ceasurile agățate de pereți, și își dori să le dea dracului pe toate. Un gând păcătos într-o biserică. O auzea deja pe mamă-sa în urechea stângă, ținându-i predică după ce a pus la îndoială un fapt incontestabil.
Și, cu toate că vina începea să-i roadă sufletul ca termitele o bucată de lemn, sentimentul că avea să vomite tot ce nu mâncase în dimineața aceea blestemată dacă mai petrecea un minut în întuneric îl împinse să lase ceasul dezasamblat pe birou și să pună mâna pe clanță.
Apăsă o dată, de două ori, cu toată puterea care a mai rămas în el, dar ușa nu se clinti.
Capitolul IV
Mirosul de metal ruginit i se luă pe ambele palme și pe materialul paltonului. Degetele de la mâna dreaptă îi zăboveau, extenuate, roșii și ude de transpirație deasupra clanței care părea să fie parte a unui plan fizic complet diferit. Nu avea nicio reacție la mișcările repetate, în sus și-n jos, la dreapta și la stânga, iar Eliot avea impresia că tot efortul depus era înghițit de un neant.
Își căutase deja buzunarele. De la pantaloni, din pieptul cămășii, de la palton, și toate sertarele, dulapurile, cotloanele ceasornicăriei. Nu putea să suprime gândul că toate sunetele pe care le făcea lemnul putrezind al mobilierului și fierul ruginit alcătuiau o melodie similară aceleia cântate de acele de ceas, dar nu în felul în care ar face-o la un ceas de perete, ci un cronometru fictiv în coloana sonoră a unui film. Un film cu un personaj principal stupid într-un fel comic, pe care telespectatorii îl urmăresc știind deja ceva ce el încearcă încă să afle sub presiunea timpului.
Pașii pe care îi făcea pe loc, în panica momentului, nu îl ajutau cu nimic altfel decât să se încălzească.
Se împiedicase de o spirală care se transformase
într-un vârtej al iraționalității, iar gândurile lui păreau să se materializeze într-o limbă pe care el nu o înțelegea. Dar, în tot haosul din iadul în care se trezise, abrupt, se întrebă cât e ora.
Se uită la ceasurile de pe pereți. Fețe albe de sticlă sau gri de metal, nou-nouțe sau mușcate de colții timpului, se uitau la el mai mult cu întrebări decât cu răspunsuri. Toate acele – care ultima oară când le numărase erau aproape trei duzine – erau îndreptate în direcții diferite.
Într-un moment de luciditate pe care Eliot nu o putea socoti nici divină, nici diabolică, dar de care era sigur că venea de la o altă putere mai mare decât ființa lui, deveni conștient de greutatea care îi trăgea buzunarul drept al pantalonilor în jos. Scoase din el telefonul și trase puternic aer în piept înainte de a apăsa butonul lateral, așteptându-se parcă la o minune.
Dar nu se întâmplă nimic. Ecranul telefonului rămase negru opac. Apăsă din nou. Și din nou, mai lung. Îl scutură, îl lovește de picior, dar e la o distanță egală cu ușa. Intangibilă.
Înghițind panica ce îi urcase din nou în gât, amenințând să-l sufoce, Eliot auzi toate comentariile pasiv-agresive ale bunicului său legate de tehnologia modernă. Și, ca într-un joc cu detectivi, un reflector imaginar se îndreaptă spre telefonul fix de la biroul ceasornicăriei. Face un pas, pare că se apleacă peste birou, ridică receptorul și formează numărul proprietarului. Sună o dată, de două ori, apoi, la a treia oară, cineva răspunde.
– Alo? Domnule profesor? întrebă Eliot, mai tare decât era necesar, luând brusc în considerare problemele bătrânului cu auzul.
– Mă scuzați, cu cine vorbesc? răspunse o voce subțire și tânără de femeie, care prin difuzorul îmbâcsit de praf suna oarecum răgușită.
Eliot trase concluzia că vorbește cu fiica sau nepoata proprietarului.
– De jos, de la ceasornicărie sunt. Îmi cer mii de scuze că vă deranjez, dar am rămas blocat înăuntru. Ar putea veni cineva să încerce să deschidă ușa din exterior?
Femeia făcu o pauză scurtă, confuză.
– Ah, nu știam că funcționează din nou ceasornicăria. Are sens să se fi blocat ușa, a stat închisă vreo zece luni după ce a murit proprietarul, se repezi femeia. Cobor acum, nu vă faceți griji.
În momentul în care Eliot așeză la loc receptorul, fusese atât de cuprins de ușurare, încât trecu cu vederea toate informațiile eronate pe care le auzise de la femeie. Ceasornicăria închisă de zece luni? Nu o fi fost prin zonă recent. Eliot știa că nepoata profesorului era plecată în străinătate de mult. Dar că profesorul e mort? Ce explicație rațională putea acea afirmație să aibă?
Eliot își aminti că telefonul e vechi și plin de praf, iar șansele să fi auzit greșit erau mari. Era o explicație care îl mulțumea.
Așteptă, cu ochii lipiți de geam, ca femeia să își facă apariția. Gândul că avea să iasă cât de curând din întunericul etern în care era închis îl făcea aproape entuziasmat.
Femeia apăru într-un palton negru, lung până la glezne, subțirică, palidă și blondă și se opri în dreptul ușii de sticlă. Femeia cu ceasul.
Eliot păși din nou mai aproape de geam și lovi sticla, încercând să îi atragă atenția. Lovi din nou și din nou cu mâinile amorțite de frig, dar privirea confuză a femeii părea că nu trece prin sticlă, ci că se oprește pe unul dintre anunțurile acelea idioate lipite pe ușă. Eliot strigă, dar simți cum vocea-i se opri în interiorul blestemat al camerei și știu, în acel moment, că femeia nici nu îl văzu, nici nu-l auzi.
(fragment din romanul în pregătire 13 Ceasuri)
Andra MÂNZAT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (275), aprilie 2026