– Ce-ai făcut, Todore?
Todor o sărută pe Ana și îi șopti la ureche:
– S-a lăsat cu bătaie.
– Nu ți-am spus că nu-i bine să te bați, Todore? Uite unde ai ajuns!
Inima Anei era numai durere.
– Știu, știu, Ană scumpă. A dat cu biciul după fetele mele, înțelegi că n-am putut răbda asta? Mă înțelegi?
Pe fruntea Anei apăsa o gratie înghețată, iar din ochii ei de cer senin se revărsa un pârâiaș de lacrimi fierbinți.
– Todore, Todore, ce-ai putut să faci! Noi, oameni gospodari și văzuți în sat, să ajungem la rușinea asta… Ce-o să spună Taica?
– Ană, rogu-te, n-am amu nevoie, făcu el un gest scurt cu mâna, ca și cum ar fi îndepărtat ceva supărător. Nu mi hia să aud! Îs bugăt de năcăjit și așe. Îs turbat de năcaz, mă-nțelegi?!
Strigătul lui Todor tremură pânzele cele vechi de păianjen și îi făcu pe ceilalți doi întemnițați să-și arate fețele bărboase și să se uite la cele două siluete care stăteau una în fața celeilalte, despărțite de gratiile care-și tremurau umbrele indigo pe podeaua murdară. Nici copiii nu mai îndrăzniră să se smiorcăie. Ana îi strecură printre gratii cozonacul, iar Todor o sărută cu buze reci ca gheața. Ana plecă, pe frunte cu urma roșie a gratiei și ducând pe buze sărutul lui cu gust de sânge. Răpusă de durere, șopti:
– Om gospodar și de omenie, să ajungi tu la pușcărie… Și tumna-n sara de Crăciun!
***
– Așa, cum ai mai văzut dumneata, ce crezi că va hotărî judecătorul? îl întrebă Aleisa în timp ce ieșeau cu toții.
– Nu știu, Șonico. Nu știu cum îi va spune căpitanul austriac judecătorului despre tot ce s-a-ntâmplat. Iar valahii nu-s bine văzuți, știi și tu.
– Bine, Pitiu baci. Mare mulțumire. Crăciun fericit la toată familia!
Mergând spre casă, Ana își potrivi pasul după Aleisa:
– Ce ți-o zis poterașul?
Aleisa înghiți în sec.
– Să nu spunem la nime` că ne-o lăsat.
– Și de Todor?!
***
Ana se zvârcoli în pat toată noaptea și nu puse geană pe geană, scuturată ca de friguri și scăldată-n sudori reci. Mai dormise fără Todor, dar acum nu-și găsea locul în pat, locul ei, de la subsuoara lui. Se simțea ca bolnavă, deși nu era. Focurile se stinseseră și, încetul cu încetul, răcoarea se strecură în casă până spre dimineață. Ana auzi primul cocoș cântând, undeva, departe. Auzi și răspunsul celui de-al doilea cocoș, ceva mai aproape în sat. Pe rând, cântară toți cocoșii, inclusiv al lor, dar nimeni nu se sculă să facă focul. Copiii dormeau, nimic nu se clintea în casa tot mai rece. Ana se ridică pe marginea patului, sperând să mai găsească ceva jar.
– Tatăl nostru care ești în ceruri…, începu ea să șoptească rugăciunea de dimineață în timp ce deschidea ușița sobei, pe întuneric. Din fericire, Tatăl ceresc era milostiv și în vatră licărea un grăuncior de culoarea soarelui fierbinte. Ana se grăbi să pună peste el bucățele mărunte de lemn. După ce puse și două lemne mai mari, Ana îngenunche lângă pat și își împleti degetele în ceea ce mai rămăsese din rugăciune:
– Maica Domnului, ajută-l pe Todor să se întoarcă acasă! Maica Domnului, nu mă lăsa!
Și se rugă așa multă vreme. Ascultă focul cum începe din nou să ardă, văzu fluturarea lui blândă, liniștitoare, cum lucea pe perete. Numai că pe ea o ustura inima și nu-i mai tihnea de nimic.
Cum nu-i tihnea nici lui Todor noaptea de Crăciun petrecută fără să pună geană pe geană, rezemând un perete într-o hrubă rece, știind că au rămas de izbeliște acasă trei copii, soția lui cea frumoasă și doisprezece cai, care trebuiau adăpați de bună dimineața, hrăniți, grajdul – rânit… Își acoperi fața cu mâinile înghețate: bine că apucase măcar să crape lemne.
Nu că n-ar mai fi plecat niciodată de acasă. Își aminti cum mersese prima dată cu una dintre iepe la armăsar. Din vorbă-n vorbă, aflase despre un armăsar de soi, la o herghelie care nu era în ținutul de pe sub codru. Și în mintea lui se înfiripase un gând, la început mai ușor decât o părere. Voia să aibă mânji cum nu s-au mai văzut. Nimeni nu i-a putut schimba gândul. Și-a pregătit plecarea. Ana s-a opus, n-a vrut să-l lase. Iulica era mică. A plâns, a blestemat… Totuși, el a plecat călare. S-a întors după două săptămâni. A găsit-o pe Ana supărată foarte. Până la urmă s-au împăcat, cum altfel? El le-a povestit, ei și fetiței, cum a călătorit, ce-a văzut pe unde a fost, ce oameni a întâlnit. Și au reintrat în rutina lor obișnuită, care însemna multă muncă, de dimineața și până seara. După nouă luni de la împăcare, s-a născut Anicuța, cea de-a doua lor fiică. Și după încă o vreme, iapa a fătat un mânz. Todor a fost atât de bucuros, de parcă i se născuse încă un copil. Ana l-a împins de după ceafă, l-a certat, dar până la urmă a înțeles: Todor iubea caii. Aceasta era plăcerea lui.
Cu oamenii și cu viața nu ai ce face. Lucrurile trebuie luate așa cum sunt.
(Fragment din romanul cu același nume, în curs de apariție)
Ancuța MĂRIEȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025