Mi-era drag să urc în podul casei, deși nu era prea ușor. Îmi trebuia o scară, iar când ajungeam în gura podului evitam să privesc în jos, pentru a nu-mi pierde curajul. Și nu priveam! Nu moștenisem agerimea mamei, sprinteneala ei. Era fenomenală mama! Eu, departe de farmecul ei! Cu mișcări șovăielnice, așezam piciorul pe marginea gurii și… tiptil-tiptil pășeam în lumea de poveste a neamului meu, numită adesea „cufărul din podul casei”.
Doamne, câte amintiri nu s-ascundeau acolo! Parc-o auzeam pe bunica dojenind-o pe mama:
– Aș, unde-i sita aia, Mărie? Dar lingurițele de alpaca, dar scaunul lucrat de mâinile moșului meu?
– Nu-s! Gata, am cumpărat altele, celelalte s-au învechit! răspundea mama hotărât. Cât timp o să mai păstrăm toate vechiturile alea? Casa-i nouă!
– Doamne, lingurițele mele de alpaca sunt vechituri? N-au decât vreo șaizeci de ani, le-am primit în dar de nuntă de la mama-mare!
– Da, mamă, și ea le-avea de la… nașă-sa, continua mama tot mai îndârjită.
– Eee, dacă i-așa… au sărit de mult suta de ani! Bogăție, fată, nu știți a prețui lucrurile! Auzi la ea, vechituri! adăuga bunica zâmbind amar, căci nu se lăsa mai prejos, nici s-o fi picat cu ceară.
– Mamă, nu vezi că toată lumea caută să schimbe câte ceva? Noi tot batem pasul pe loc. Lucrul acela e de la bâta, celălalt de la vecina vecinei și tot așa o ținem! Până când?
– Până voi pleca, Mărie! Atunci poți să le arunci pe toate, doar așa vei șterge urma mea! Că nu mai ai răbdare!
Și numai ce-o vedeam pe mama că ducea scara la gura podului și-n câteva mișcări se și auzea de sus:
– Ia-le! Astea-s lingurițele? De gât o să ți le leg! M-ai înnebunit! Zi-mi ce să-ți mai cobor, că nu mai urc și mâine!
– Scăunașul cu trei picioare! striga bunica de jos, de la baza scării, sprijinită în baston.
În câteva secunde s-auzea: buf, buf! După care, mama sărea sprintenă ca o căpriță, așeza clapa podului la locul ei, apoi ducea scara în magazie. Musai trebuia așezată la locul său!
– Ești mulțumită, mamă? Ai și lingurițele, ai și scăunelul! Ce-ți mai trebuie?
– Liniște, Mărie, liniște! Și de-ar fi fost să fie și moșul meu…, dar nu-i!
– Nu-i, vezi bine că nu-i! Dacă era și el în cufărul din pod…
– Cobora singur! zicea bunica ironic. Ooo, dar cufărul! Și p-acela mi l-ai dus în pod! Nu știu cum de l-ai urcat, că doar nu era o cutie de chibrituri!
– Mamă, ce vrei de la mine? Toată ziua mă toci, ca pe mărar mă toci!
– Nu, nu mai vreau nimic, dar cufărul cela a fost lada mea de zestre cumpărat de tata tocmai de la Făgăraș! Lemn bun, cu picturi alese, cioplit pe margine… Meșter mare omul care l-a făcut, iar când am venit în curtea asta era burdușit cu zestre… De, oameni gospodari și noi, oameni gospodari și ei! Și-acum… nimic nu mai e bun, totul pe apa sâmbetei, fata mamei!
– Dumnezeule, unde să m-ascund? s-auzea strigătul mamei.
– Unde? În pod, Mărie, lângă cufăr! Oare n-ai urcat și-un pat acolo? Era de la mama, bucată cu bucată l-ai suit…
*
Cam așa se luptau cele două femei, în fustele cărora m-am împleticit ani buni, dar niciodată fără rost. Ușor începeau, greu se opreau! Aprige amândouă, iar bunica depășea uneori limita bășcăliei. Atunci se mânia mama. Și numai să fi scăpărat bățul de chibrit, că și lua foc.
Mai târziu am înțeles șicanele lor: noul încerca să elimine ceea ce părea vechi, dar nu întotdeauna de neluat în seamă. Mama voia o casă în care să domine lucrul mâinilor ei, iar bunica încerca din răsputeri să mențină vechea rânduială, inclusiv obiectele tinereții, amintirile care o păstrau vie printre atâtea noutăți neînțelese. Insuccesul o făcea să se simtă adesea inutilă, înlăturată fără milă de cei tineri care instaurau o nouă ordine. Tradiționalul rămânea, dar ciobit pe alocuri și asta o supăra cel mai tare. Bunica simțea lucrul ieftin cumpărat pe bani mulți doar de dragul modernului, dar orgoliul mamei era de nestăvilit. De, lupta între generații care locuiesc în aceeași curte și-n aceeași casă, chiar dacă a fost refăcută!
Doar poarta trântită, în semn că cineva intra în curte, oprea sfada celor două. La iuțeală, puneau capăt vorbelor, iar dacă le priveai în următoarele secunde, nici nu ziceai că până atunci totul fusese inflamat. De ce? Venea tata și-amândouă aveau secretul lor: nimeni să nu le știe! Niciodată nu se contrau în fața bărbatului rămas ca stâlp al familiei după dispariția bunicului, cel care fusese capul în tot și-n toate până atunci. Vârsta fusese la mare preț, respectul de-acolo pornea. Și dacă se mai adăuga și faptul că bătrânul fusese socotit la vremea lui drept om vrednic în cuvânt și faptă, nimeni nu depășea măsura în ceea ce-l privea. Încă trăiam vremurile în care se discuta enorm de puțin despre emanciparea femeii, bărbatul deținea puterea, el punea punct oricărei discuții, el hotăra. Femeile din casa noastră știau când să intervină, dar, mai ales, când să se oprească. Nu era nevoie decât de-o privire, iar ele înțelegeau. Tăcerea e ca mierea, maică! așa glăsuia bunica în vremuri de nevoie.
***
Mai târziu, după ce străbunii au trecut vămile văzduhului, nu era dată să nu urc în pod când ajungeam în casa de acasă. Era o chemare a trecutului, un imbold pe care-l simțeam atât de intens, încât nu rezistam tentației. Și nu era bucurie mai mare când descopeream obiecte pe care nu le bănuiam a mai fi! Cel mai des mă așezam pe scăunașul bunicii, cel cu trei picioare, și mă lăsam învăluită de mângâierile tainice ale trecutului. De după perdeaua străvezie și ciupită a anilor duși, îi vedeam pe toți în diferite ipostaze, dar cel mai des îmi apărea bunica cu veșnica ei nemulțumire:
– Să nu crezi, dragă Ina, că lucrul vechi n-are valoare! Măria le-a aruncat în podul casei, dar odată și-odată tu le vei trece din nou prin mâinile tale, știu asta. Și totuși, un lucru bun a făcut copila asta a mea!
– Care, bunică?
– Le-a urcat în pod! Ceva, ceva are ea în cap, nu degeaba e fata mea!
– Nu înțeleg!
– E simplu! Acolo nu se pierd, rămân tot în bătătura casei. Putea să le ducă la capătul satului, în groapa de gunoi, dar n-a făcut-o. Acolo sigur s-alegea praful de ele: ori putrezeau sufocate de alte gunoaie, ori erau luate de unul-altul; dar nu, totul a rămas aici, iar printre ele și noi cu amintirile noastre!
– Te doare, bunică!
– Cum să nu mă doară, măi copilă, acolo e o parte din agoniseala noastră, muncă și chin, nopți nedormite, supunere! Ce știi tu, doară te-ai născut în puf și-n puf ai crescut?!
***
Picam adesea pe gânduri, căci vorba bunicii nu era frunză-n vânt, iar dacă încercam vreodată să protestez, la iuțeală o auzeam: Fată dragă, eu ca tine am fost, tu ca mine, nu!
Just! Alte comentarii erau de prisos. Învățasem că țăranul avea inteligența lui, frumusețea izbitoare a privirii, avea flerul de-a vedea în perspectivă, deținea bunul-simț, puterea gestului umanitar, dar și a răzbunării. Numai să-l fi călcat cineva pe bombeu intenționat sau fără prea multă judecată, căci nu mai avea timp să-l cheme pe Dumnezeu în ajutor! Scurt, fără bâlbe, se aplica un articol din constituția neamului său; cel mai des era folosită puterea pumnului sau a capului. Inclusiv bunicul avea un neam care băga rapid spaima în cei care încercau să trădeze, cu capul bătea! Dar lovea, nu se juca!
***
Cu obiectele existente în cufărul din podul casei așezate la picioare și în inimă cu imaginile celor care le-au făurit, retrăiam de fiecare dată un alt fapt al vieții mele. Dădeam foaie după foaie încet, fără grabă, ca atunci când mâncam o bucată veritabilă de alviță cumpărată de bunicul matern, când mergea la oraș, și voiam să nu se termine prea repede, așa retrăiam povestea fiecărui obiect ajuns între palmele mele, iar în jurul lui, într-un fum dens, apăreau personajele vremii respective negociindu-și întâietatea asupra a ceea ce era deja amintire.
***
Nostalgiile fac parte din noi; străbat ani, se așază un minut sau o secundă în ființa noastră, apoi dispar. Ne ostoim dorul zâmbind. A fost! Și-i bine că a fost! Și cât de bogați suntem la gândul că avem un cufăr în podul casei!
Angela BURTEA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026