Echim VANCEA
de lăsat (II)
„Nu credeam să-nvăț a muri vrodată”
(Mihai Eminescu)
la fel de veche-i și precisă ca diavolul
metafora
eu am vrut să-i fiu textul
eu am vrut să-i fiu imaginea
am încercat să fiu ilizibil
la naiba nu a vrut să fie citită
i-am zis că într-o zi vom fi un singur cuvânt
m-a refuzat explicându-mi
că poezia-i un primat care nu se vindecă
că este o minciună minimă necesară
i-am spus că într-o zi vom fi ca îngerii
mi-a râs în nas „văd cum cerneala
umple trupul tău cum rugăciunile tale-s
aruncate la coș eu pot renunța la fericire tu nu
o să fiu îngropată la căderea nopții
lăsând urme de catifea pe marea
de dincolo de ceruri
tu nu ai altă șansă decât să te rogi
la Dumnezeu să te țină acolo
la mâna lacrimei din adâncuri
bucurându-te de soarele care moare
să ne păstrăm locurile
trebuie să deschizi ochii
înainte de a-i putea închide” – oftă
(15 ianuarie 2025)
Echim VANCEA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (260), ianuarie 2025