O poetă de toată isprava și inspirația, imbatabilă floretistă a metaforei și a paradoxului, trecută prea devreme dincolo de cortină, Theodora Pascale scria într-un ronset „limbajul pe noi toți ne reprezintă!” Simplu, exact și de toată evidența. Dacă te uiți de-a lungul istoriei, lucrurile sunt clare. Chiar dacă ele, cuvintele, cele de bază, fără de care nu se poate viețui, sunt cam aceleași. Uneori schimbate la față, vorba lui Cioran, de voie, de nevoie, după chipul celor pe care-i reprezintă. În adevărul sau minciuna lor, și ei, și ele pierzând sau schimbând miezul pentru iluzia de a-i concede cojii virtuțile acestuia. Iar într-o lume a comediei, a spectacolului, nu pot lipsi comedia și spectacolul vorbelor. Aceste substitute ale cuvântului, căruia îi maimuțăresc rostul și sensul. Căci „marea trăncăneală” nu e decât zgomotul de fond al derizoriului și al nimicului, al mișcării caruselului total al contemporaneității. Credem că vorbim și nu spunem nimic ori spunem minciuni și credem, sau ne facem a crede că asta e realitatea.
Trăim într-o lume în care limbajul tinde să se substituie, insidios și pervers, realității. Ideologiile progresiste, născute din conceptele deturnate ale neomarxismului cultural, devenit pârghia mutațiilor sociomorale dragi Școlii de la Frankfurt, au cultivat până la exces credința în puterea limbajului de a crea realitate, nu realitatea imaginară a universului artistic, ci chiar realitatea realitate, așa precum denunță aplicat și convingător scriitorul și lingvistul francez Jean Szlamowicz în admirabilul său volum polemic Les moutons de la pensée/Oile gândirii. Suntem prinși în „tristul mecanism, precarul travesti ideologic care ține doar de grandilocvența afirmării lui”. De fapt, rolul limbajului nu e acela de a crea realitate, ci de a o identifica, de a-i da nume. Geneza conține momentul fundamental în care Dumnezeu îl asociază creației pe Om, îi concede „puterea” de a da nume infinității formale a creației divine. Omul este chemat să dea nume, să identifice lumea și, într-un fel, să o facă reală. Nu s-o creeze, aceasta a fost și este treaba Celui de Sus, ci s-o facă să fie lume pentru conștiința umană. Fiindcă altminteri realitatea s-ar afla în situația pisicii lui Schrödinger: să existe și, în același timp, să nu existe. Să fie existentă ca atare, dar inexistentă pentru gândirea și conștiința umană. Fiindcă aceia care nu sunt străini de Biblie își amintesc că, descriind Facerea lumii, Isus, fiul lui Sirah, preciza că „oamenii au primit în folosință cele cinci puteri ale Domnului; ca pe o a șasea le-a dat părtășia de gândire, iar ca pe o a șaptea cugetarea, prin care I se rostesc puterile”. Mari daruri, grea responsabilitate „părtășia de gândire și cugetarea”! Dar „Sfat (puterea de discernere în limbajul vechi, după cum ne asigură traducătorul, înaltul prelat și poet Bartolomeu Anania), limbă și ochi și urechi le-a dat și inimă ca să-nțeleagă”. Rostire, văz și auz și, mai ales, acea rațiune a inimii despre care vorbea Blaise Pascal, care poate să dea măsura tuturor lucrurilor. Tot ceea ce e de trebuință pentru a prețui, a cugeta și a-I rosti puterile, vădite în cele ce alcătuiesc lumea exprimată și care trebuie rostite, identificate. Fără identificare, fără numire, nimic din întreaga magnifică făptuire omenească n-ar fi fost posibil. Nici în plan istoric, nici social, nici moral, nici spiritual ori artistic sau științific. Nimic, niente, neant!
Cum nu poate crea lumea reală, fiindcă Verbul zămislitor, Cuvântul, s-a aflat la Dumnezeu, „demult și o singură dată”, vorba poetului, limbajul nu poate crea lume, necum relații sociale; le poate defini, le poate analiza, le poate cântări, dar doar dacă ele există în prealabil. Cuvintele din marea tăcere, „cuvintele din veac rătăcitoare / stau gata de-ntrupare / şi-n strunga nopţii mele vin pe lume / necuvântând purcese din Cuvânt și devenite nume”. Fiindcă „e-atâta lume nefăcută nume” ne lămurește Bartolomeu Anania. Lumea există, dar trebuie făcută nume, cugetând asupra ei cu rațiunile inimii, rostindu-i puterile, realizând-o prin identificarea a ceea ce este. Limbajul nu poate crea morală, o poate defini ori constata, îi poate reliefa schimbarea, doar dacă aceasta există. Nu schimbi realitatea dacă renunți la cuvintele mamă și tată, care definesc realități biologice și morale, pentru a încerca să dai drept de cetate unor asocieri incapabile de procreare. Nu există cuvinte bune sau rele, convenabile sau neconvenabile, există doar realități adevărate sau mincinoase. Limbajul nu poate schimba realitatea existenței a doar două genuri, câte produce biologia umană și nu doar! Ele nu pot fi înlăturate în realitatatea lor prin fantasmele unor minți duse, ale unora care nu au toate țiglele pe casă, precum zice românul, ale unui bovarism sexual. Transgenderismul nu e o realitate, ci o invenție menită a servi unor finalități oculte. Căci demonii dostoievskieni nu mai sunt aceiași.
Astfel, se folosesc cuvinte pe care limba le-a creat în vederea identificării unor anume realități sociopolitice pentru contexte care nu mai au nimic a face cu acestea, ci, deseori, cu antinomii, în speranța că societatea, poporul, românii de care sunt pline discursurile potentaților, în ciolaniada politică mai aprigă și mai vie ca oricând, vor percepe doar cântecul sirenelor. Fără a pricepe nimic din dedesubtul acestuia, lăsându-se duși cu vorba, mereu duși cu vorba după logica imbatabilă a Măriei: „Mă Ioane, tu crezi ce vezi ori ce-ți spun eu!” Nu poți vorbi de democrație dictându-mi ce să fac cu existența, cu viața mea, cum s-o alcătuiesc, ce mi se potrivește și ce nu, cum să gândesc și cum să vorbesc. Nu poți să ne luminezi asupra înțelepciunii tale și asupra bunei credințe numărându-ne câinii de la stână, recomandându-ne să mâncăm greieri, pentru că vacile au devenit poluante, nu hoardele de mașini și avioane care sufocă lumea, și să facem duș în doi și, cu un drum, să și urinăm pentru a economisi apa, cum ni se recomanda de la Bruxelles în pandemie. Nu poți înlocui numele romanului lui Paul Féval, Cocoșatul, cu En garde, nici al celui al Agathei Christie, Zece negri mititei, cu Au fost zece, pe motiv de suspiciune de jignire ori de rasism. Nu poți să cenzurezi sărbătorile creștine ca să nu deranjezi sensibilitățile musulmane ale migranților, care-și țin bine mersi Ramadanul, e dreptul lor, dar fără a se împiedica de sensibilitățile altora. Asemenea intruziuni demonstrează precaritatea intelectuală și culturală a celor care le practică și le impun. Să vă reamintesc ce a pățit admirabilul actor brianic Idris Elba din serialul Luther, în care e acuzat că are doar prieteni albi și că nu mănâncă după cutumele bucătăriei din Sierra Leone, unde își are rădăcinile? Să vă reamintesc cazul lui Adam Smith-Connor, condamnat nu demult în exemplara Mare Britanie pentru că se ruga în sinea lui, în tăcere, dar „forma de manifestare” (stătea cu capul plecat) s-a presupus a avea un „puternic efect intimidant” asupra persoanelor care utilizau locația de avorturi din proximitate, despre care vorbea Levana Zigmund în revista Lumea, semănând atât de bine cu preacunoscute decizii ipocrite de la noi, certificând existența cenzurii?
Am glosat pe larg despre acestea. Problema e că nu se vede niciun semn de îndreptare. Iar când există nenumărate asemenea derogări de la bunul simț și de la moștenirea greacă a democrației, darul milenar al bunei conviețuiri sociale, iar cuvintele sunt deturnate de la adevărul întrebuințării lor, atunci când valorile umanității reale sunt înlocuite cu unele false și fantasmatice scăpate din laboratoarele unui viitor transumanist, lucrurile devin extrem de grave. Findcă Omul real, Homo sapiens, benficiarul puterilor divine împreună cu tot universul, nu e siborgul visat de ucenicul vrăjitor, nu e o criptomonedă, nu e un algoritm biotehnologic, acel Homo Deus închipuit de mințile rătăcite. El e părtaș la cugetarea și identificarea lumii exprimate, la cugetarea și exprimarea de sine, dăruit cu inima care să-nțeleagă și să rostească acel înțeles.
Dar întrebarea rămâne: suntem încă pe pământul lui Dumnezeu sau în subterana celor căzuți și vine sfârșitul lumii? Căci vorba unui distins prelat: „Când tot ce-i rău e ridicat în slavă și tot ce-i bun e pus la zid, sfârșitul lumii e aici!”
Horia BĂDESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (275), aprilie 2026