Cred că nu există scriitor contemporan care să nu-și fi încercat puterile în mai multe direcții și genuri literare și, în același timp, să persevereze pe atâtea tărâmuri culturale, precum Ovidiu Pecican. Dotat cu o putere de muncă ieșită din comun, numele lui poate fi găsit în toate revistele literare, de la Iași la Baia Mare și de la Bistrița la Sibiu. Are în sertar texte gata scrise, iar dacă nu, decupează din vechi articole și tomuri de hârtii texte potrivite pentru orice, astfel că a ajuns să-l întreacă pe Gh. Grigurcu în prezența sa săptămânală (lunară, trimestrială), poza sa de gânditor cu mâna la tâmplă fiind nelipsită din paginile presei noastre culturale, încât ai impresia că omul nu doarme, nu mânâncă decât rafturi întregi de cărți.
Mai nou a trecut la sinteze și, după un compendiu de istorie națională, a renunțat la scris romane, eseuri, contribuții de istorie literară, poezie, critică literară, lăsându-se pătruns doar de adevărurile grave ale culturii noastre. În aceeași măsură își rostește și intervențiile orale, plimbându-se detașat pe coclaurile enciclopedismului universal, până la cutare personaj mărunt de la Biblioteca din Arad. El se află într-un fel de competiție cu sine însuși, foarte largă și diversificată, cu nimic ogoită până, poate, întrecerea postumă cu N. Iorga nu va avea un sfârșit revelatoriu. Tomuri peste tomuri ies anual pe poarta mai multor edituri, deși are propria sa editură, în care scoate reviste, ediții de scrieri contemporane, prefețe, postfețe.
Acest nemaipomenit fenomen al culturii naționale trebuie privit și judecat la adevărata valoare, deoarece multe dintre proiectele lui privesc un tip de precursoriat care se cuvine a fi recunoscut ca atare. De la E. Lovinescu n-a mai îndrăznit nimeni să abordeze tema unei istorii a culturii naționale și să-i dea și o finalitate credibilă în raport cu evoluțiile înregistrate în arealul cultural al zilelor de față. Întreaga achiziție culturală la nivel național, dar mai ales cel medieval, a primit o nouă configurație prin punerea la contribuție a unui Letopiseț unguresc, a gestei despre Roman și Vlahata (1390-1395), a regândirii raporturilor țării noastre cu marile centre de cultură, precum Roma și Bizanțul, cu Occidentul și Orientul slav sau tracic, reconfigurat printr-o explorare sistematică a zonelor de influență, redistribuite metodic prin cărți de imagologie și culturologie precum Troia, Veneția, Roma (2007), Sânge și trandafiri, Cultura erotică în Moldova ștefaniană (2004), o Istoriografie a Țării Românești și chiar o Istorie a României în trei volume, atestând intrarea sa definitivă în zodia enciclopedismului de anvergură, hărăzit doar marilor spirite cu orizont cultural vast.
În acest context, a fost lesne de înțeles că a investigat și cultura românească aferentă epocilor istorice cercetate, din care a desprins lucrarea independentă cu titlul Istoria culturii române, vol. I (Ed. Cuantic, 2025), apariție ce trebuie salutată cu toată căldura. Desigur, sursele, metodologia, principiile, coordonatele, structurarea etc. au necesitat o aprofundare temeinică a domeniului, întrucât de la E. Lovinescu nimeni nu s-a mai încumetat a realiza o astfel de sinteză. În condițiile actuale, când progresul cercetării sectoriale a atins zone, teme și realizări care nu pot fi ignorate, cartea lui Ovidiu Pecican s-a îmbogățit și a crescut semnificativ, iar selectarea și sistematizarea lor i-a luat ceva timp pentru a fi parcurse și clarificate. Schimbarea de paradigmă a venit din mutarea accentelor de pe personalități pe fenomene matriciale complexe. În ce mă privește, eu aș fi insistat pe Biblia lui Wulfila, pe lucrările teologilor străromâni, pe stihuirile lui Varlaam și Dosoftei, pe poemul filosofic Viața lumii al lui Miron Costin, pe talentul poetic al lui Petru Cercel, pe apetitul spațial al lui Nicolae Milescu, pe isteția Stolnicului C. Cantacuzino etc., adică pe modul în care aceștia participă la cultura lumii. Pentru Ov. Pecican importantă a fost însă reașezarea axei Orient-Occident în funcție de ab-sorbția bizantină sau carolingiană, prin marile poeme europene, cu insistență pe legende și letopisețe, pe folclorul născut la confluența acestor interacțiuni etc., subsumată unor metamorfoze continui, precum lasă să se înțeleagă capitolele Aluviunile, Albiile, Vadurile, pe care le conduce spre Marea Turnură care, probabil, va porni din epoca iluministă.
În ce mă privește, abia aștept acest volum al II-lea, care ar trebui să repună soarta culturii românești în mâna marilor reformiști, a oamenilor școlilor și ai istoriei și filologiei naționale. Acest prim volum e încă dependent de istoria propriu-zisă, iar decantarea ideilor nu i-a permis o mai bună absorbție a temelor configurative și de structurare a materialului pe linii de ordonare mai clare. Cea dintâi impresie la lectură este aceea a unei înaintări colaterale, cu prea multe fenomene aglutinate mozaicat, fără o mai mare preocupare de a fi sistematizate și așezate pe linii directoare corespunzătoare: moștenirile latină și slavonă, bizantină și grecească, atestări istorice, filologice, instituționale, folclorice, mitologice, literare, artistice ale unor direcții de cultură funcționale pe teren românesc etc., inclusiv mișcarea teologică a scriitorilor protoromani. În loc să găsim aceste direcții bine delimitate punctual, avem de-a face cu o adevărată încălecare de domenii, de prezențe eterogene și conjuncturale, care se rostogolesc într-un crescendo amețitor, din care se distinge cu greu direcția de acțiune și evoluție pe teren românesc de substrat a unor fenomene eterogene. Dominante sunt, așa cum am spus, arta și cultura română veche, antică și medievală, și mai puțin fenomenul cărții, care ar trebui să fie hotărâtor, așa cum reiese din explorarea cataloagelor de manuscrise Bianu-Ștrempel, din Istoria lui Cartojan, a cercetărilor lui Gaster, Cipariu, Hasdeu, care nici nu figurează la bibliografia lucrării. Nu sunt puse la contribuție sintezele realizate de Ioan-Aurel Pop, de Vătășanu sau de Marius Porumb, preferându-se scoaterea de la naftalină a unor nume ca Nicolae Bot, Mariana Coman, Marius Liviu sau Mona Mamulea, așa cum ne luminează indicele de nume din final.
Un merit al lucrării îl găsim totuși în aducerea în prim-plan a unor contribuții recente din domeniul folcloristicii semnate mai ales de Ion Taloș, esențiale pentru definirea aportului folcloric la creionarea unui ethos național caracteristic, fiind subliniat rolul vechiului colind românesc la identificarea unor atitudini de substrat latin trecut prin creștinism. Sunt lucrări care pun în valoare atât moștenirea lui Traian, cât și aportul „dacic” la identificarea acelor „accente axiologice” necesare unor reliefări de profunzime. Efortul autorului de a semnala aspecte și trăsături noi ale mentalității noastre civilizatorii este demn de remarcat, la fel ca periplul propriu străbătut în căutarea unor specificități neluate în seamă până acum și care investighează aspecte culturale multiple, sesizabile încă din zorii etnogenezei noastre până în epoca marilor domnii promovatoare de cultură (chiar dacă Neagoe Basarab și Brâncoveanu sunt mai puțin solicitați).
Ne propunem să revenim asupra subiectului, spre a revela în totalitate și contribuția sa la decelarea spațiilor de mare eficiență pe care le-a hașurat și care sunt nu puține, dar care par îngropate într-un parcurs argumentativ excesiv. Opinia noastră este aceea că abia s-au schițat în acest volum coordonatele de bază ale unei culturi care își va găsi adevăratul tempo creativ în Epoca Luminilor, când se stabilesc cu adevărat liniile directoare ale unei culturi și când are loc începutul marelui proces de sincronizare, dublat și de atitudinea critică necesară. Ceea ce ne-a oferit până la această dată este un început extrem de promițător, marcând intrarea numelui Ovidiu Pecican în zona culturii enciclopedice de performanță.
Mircea POPA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (275), aprilie 2026