Cantitatea de literatură veritabilă – mare, majoră – nu ține de genul căruia îi aparține o carte sau alta. Fiecare carte își cucerește locul pe cont propriu. Clasificările stricte rămân, practic, o imposibilitate. Există, până la urmă, literatură de bună calitate și literatură de proastă calitate sau nonliteratură. Nu exclud posibilitatea ca așa-zisele „specii minore” să fie considerate astfel, în bloc, și fiindcă li se invidiază larga popularitate…
Cu o istorie, oricât de zgârcit contabilizată, de un veac și jumătate (Crimele din rue Morgue a lui Poe – 1841 – este socotită de obicei începutul, deși există și „preistoria” genului: Piu Sung-ling scria în 1679 prima povestire polițistă, după toate canoanele), cu maeștri de necontestat precum Agatha Christie („cel mai citit autor al Occidentului”, potrivit unor statistici), Georges Simenon (considerat de André Gide un geniu), Arthur Conan Doyle, campion al deducției logice, San Antonio cu verva sa lingvistică de argou inteligent exploatat sau, mai nou, P.D. James ori seria de nordici de curând tradusă la noi, romanul polițist este echivalentul modern al misterelor medievale, condimentând monotonia existenței diurne. El continuă basmele copilăriei, dând cel mai adesea câștig de cauză Binelui. Dar, mai presus de toate acestea, aventura aduce în prim-plan cotidianul (încercam altădată o apropiere, din acest unghi, de proza scurtă optzecistă). Chesterton observa (În apărarea romanelor polițiste) că „primul avantaj esențial al romanului polițist constă în faptul că e cea mai veche și unica formă de literatură populară în care se vădește un anume simț pentru poezia vieții moderne”. Ba, mai mult, „înconjurat de sporovăiala pedantă și prețioasă, refuză să considere prezentul prozaic și obișnuitul banal”. Făcând din lectură o „vânătoare palpitantă” (vezi Karel Čapek, Holmesiana), romanul polițist invită la descoperirea bogatelor semnificații ale celor mai incolore și inofensive aparențe. Desigur, am în vedere cărțile de excepție ale genului, în care o umanitate complexă este altoită cu umor și ingeniozitate pe structura policier.
Citesc cărți polițiste. Destul de des. Autorii preferați (clasicii deja înșirați mai sus) îi citesc în original, excelent prilej de a exersa destins limbile. Cunosc și cărțile românilor, de la Rebreanu (Amândoi) și Breban (cu pseudopolițistul Animale bolnave) la Petre Sălcudeanu, Rodica Ojog-Brașoveanu (invocând apetența pentru senzațional a omului în genere și a celui contemporan în speță, scriitoarea apăra formula preferată prin intermediul unui personaj: „E boala secolului, domnilor, alături de cancer și infarct! Pe vremea mea, citeau policier-uri doar puștii cu bube pe față. Acum îl consumă toți cu frenezie, de la zâna care-ți cântărește parizerul la complex până la academicieni, chiar dacă ăștia din urmă se jenează s-o mărturisească deschis”), Haralamb Zincă, Dinu Băcăuanu (cu ticălosul său cumsecade, la curent cu opinia lui Karel Čapek cum că romanul polițist se străduiește să găsească „anumite lucruri bune și în unele reputații extrem de rele”), Stelian Țurlea etc.
Un adevărat cititor de literatură nu ocolește vârfurile niciunui gen literar. Pe lista de lecturi obligatorii aș introduce măcar câteva titluri din Poe, Conan Doyle, Christie, Simenon etc. Citesc mai puțin SF, dar și aici sunt autori de neocolit, precum Alexei Tolstoi, Ray Bradbury, Stanislaw Lem, Karel Čapek, Isaac Asimov. La noi, dacă mă gândesc doar la studiile impresionante semnate de clujenii Cornel Robu și Mircea Opriță, mi-e clar că e o zonă extrem de activă, chiar efervescentă, și uimitor de bine organizată. Un exemplu de carte de citit: Cuadratura cercului. Fals tratat de urbogonie, a lui Gheorghe Săsărman, tradusă în franceză, spaniolă (de Mariano Martín Rodríguez) și engleză (de celebra Ursula K. Le Guin, căreia scrisul lui Săsărman i se pare „fantastic, intelectual, ironic, experimental”).
Istorii, lexicoane, reviste de specialitate, premii literare speciale încearcă, mai ales în vremea din urmă, să consolideze statutul oficial al acestei cenușărese care este literatura polițistă, să legalizeze o stare de fapt – larga ei popularitate. Aventura aduce în prim-plan cotidianul. Constatarea nu e nouă, dar ea se cuvine aprofundată în condițiile prozei contemporane (scurte, mai ales), în care accentul este translat cu intenție vădită asupra detaliului, microevenimentului, cotidianului banal și senzațional.
Mai întâi, rețin intenția, ambiția unui realism total, imparțial, impersonal aproape, detectabile în proza scurtă contemporană și absolut necesare prozei polițiste. Detectivul – „cel mai pur realist din Univers” (Karel Čapek), ca și naratorul prozei scurte, apelează la același gen de privire scormonitoare, atentă la detalii, revelând logica sau lipsa de logică a mecanismelor existenței. Primul o face cu conștiinciozitatea profesionistului, degajat, bonom, ironizând indulgent gesturile diurne, obligându-le să se orânduiască în formule lizibile. Cel de-al doilea, cu uimirea iconoclastă a novicelui, aparentele consacrări pierzându-și sensul, senzaționalitatea. Privirea detectivului înregistrează amănunte disparate descoperind coerența secretă dincolo de dezordine, tânărul prozator privește cu o blazare prefăcută o ordine care nu-l mai convinge și pe care o supune unor reflectoare incomode. Rezultatul, cel puțin la prima vedere, este același – migăloasa radiografie a cotidianului.
Interesul cititorului este convocat prin acumularea unor tehnici de întreținere a suspansului. Policier-ul recurge la insinuări, suspendări ale deducției logice, indicatoare greșite intenționat, precipitare a ritmului povestirii. Proza scurtă utilizează, în același scop, ruperi ale frazei, suprapuneri de planuri, colaje, diverse tehnici textualizante, ambiguizarea mesajelor. Același material de lucru, cotidianul, abordat în maniere, în fond, complementare. Pe de-o parte, optimismul detectivului care acordă fiecărei fețe a cenușiului diurn șansa (nu interesează acum cât de negativă, reprobabilă este ea) de a fi masca aventurii, a excepționalului. O stare febrilă, încrezătoare, de pândă. Asemănătoare stării pe care o inculcă proza scurtă printr-un scepticism dezarmant și, paradoxal sau nu, revoluționar. Posibilitatea revelării excepției dincolo de aparența banală este zădărnicită cu fiecare enunț, ajungându-se la încheierea senzațională că marea aventură este cotidianul pur și simplu. Duritatea și prospețimea disecției sunt comune prozei scurte și prozei polițiste. Sugestia implicațiilor romantice ale unei realități „clasicizate” în sensul eșuării în clișee, automatisme, locuri comune este prezentă în ambele „genuri”. Apropierea pe care am operat-o aici este, firește, întemeiată mai degrabă pe considerente sociologice decât literare. Individualitatea fiecăreia este de nesurmontat. Rândurile de față pot fi citite fie ca o pledoarie în favoarea literaturii polițiste, atâta câtă există, fie ca un protest împotriva maculaturii polițiste care invadează librăriile (mai exact, bibliotecile publice sau particulare).
Structura proprie romanului polițist, cea care provoacă o stare de criză pentru a o rezolva în ordine umană, dacă nu și reală, nu e străină nici romanului românesc construit pe anchete, procese, reconsiderări de dinainte de 1989.
Cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu, de pildă, își extrag savoarea din cantitatea de viață cotidiană în pilule concentrate (citește personaje-tip) pe care o traversează în căutarea făptașului. O minte lucidă, o expresivitate verbală deosebită, care descoperă alături de aventuri și Aventura existenței de fiecare zi. Ca în Amândoi al lui Rebreanu, accentul cade pe mediu, pe atmosferă, personaje, trama polițistă fiind un pretext doar. Vervă, umor, candoare, ironie, inteligență risipite cu talent incontestabil sunt calități suficiente pentru a-i salva scrisul de eticheta uneori nedrept-peiorativă de proză polițistă. Vânătoarea detectivistă, prin definiție atentă la detalii a căror semnificație scapă unei priviri blazate, este acoperirea necesară autoarei pentru a-și scuza interesul pentru cotidian. Acoperire la ale cărei înlesniri proza scurtă renunță, textul devenind înlocuitorul acțiunii detectiviste, el fiind locul în care datelor existenței li se conferă un nou înțeles, șansa lizibilității.
Cu siguranță, proza polițistă și proza scurtă nu tind să concureze „sporovăiala pedantă și prețioasă”, în cel mai bun sens al cuvântului, din marea proză. Mare sau mică, polițistă sau nu, fiecare carte își cucerește locul în literatură pe cont propriu, cu atât mai mult cu cât, de cele mai multe ori, clasificările stricte rămân o imposibilitate practică. În interesul pentru relația posibilă între aventură și cotidian am văzut motivată apropierea prozei scurte de proza polițistă.
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (275), aprilie 2026