Prietenul meu de viață lungă, prietenul întinerit de vreme, Gheorghe Mihai Bârlea, stă în ziua de 10 februarie în dreptul unui far luminos, care i-a călăuzit viața. Născut, în urmă cu șaptezeci și cinci de ani, într-o casă cu acoperiș de cuvinte, cu legănare de cântec de pe malul Izei, el a întrupat visele într-o victorie a vieții. Dobândită de la bunii părinți, Anuța și Vasile. A cioplit stâlpi pe care se sprijină destinul lui rânduit cu migală și demnitate, cu care a luminat lumea Nordului. Și nu numai. Ne-au unit rădăcinile comune, părinții din aceeași generoasă viță, dar și zborul păsărilor, care ne-au încântat trecerea prin lume.
Prietenul meu, și al multora, a apucat pe Drumul Limbii Române, al cunoașterii, dar a ținut pe umeri, cu demnitate, și ranguri ale Cetății. Licențiat în filosofie și drept, doctor în sociologie, prefect al județului Maramureș și senator în Parlamentul României, conferențiar universitar, prodecan, fondator al Fundației „Academia Civică”, director al Muzeului „Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței” de la Sighet. A condus și importante instituții culturale din județ. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Fire proteică, prietenul meu a rămas credincios cuvântului ales. Este autor al mai multor volume de sociologie și de poezie. Iubește frumusețea lumii, zidește idei și celebrează bucuria de a trăi.
Mie, venit de la țară, prietenul meu mi-a dăruit un oraș liric. Unde a luat ființă Școala de Poezie de la Sighetu Marmației. Aici, sub semnul prieteniei și al curajului, ne-am șlefuit devenirea. Alături de alți prieteni și de fratele geamăn al lui Gheorghe Mihai, Vasile, prea devreme plecat dintre noi. Pruncia și tinerețea ne-au fost păduroase. O magie fără explicații lămuritoare ne-a zidit într-o vreme adâncă, aurită de puterea pământului. Un pământ care ne-a chemat toată viața, de multe ori fiind vinovați că nu am învățat, așa cum trebuie, miracolul zborului.
În pădurea mea, dinspre Valea Mătrăgunii, m-au biruit în mirare fagii îngemănați. Erau rare aceste îmbrățișări ale lemnului. Atrăgeau privirea omului însingurat, cum eram eu în pădurea de fagi. Acei fagi răsuciți arătau altfel în puterea pădurii. Mai greu de explicat, dar cred că și din acea îmbrățișare silvestră mi s-a răsădit sentimentul netrădat al prieteniei. Așa că, atunci când m-am întâlnit, în frageda mea tinerețe, cu Frații Bârlea, Vasile și Gheorghe Mihai – cei Gemeni prin nașterea din 10 februarie, în urmă cu șaptezeci și cinci de ani, am înțeles că legea gravitației nu se referă la noi.
Eram elevi la două licee sighetene. Eu la cel pedagogic, ei la cel teoretic. Am devenit repede prieteni, așa cum se leagă tinerii din motive care se explică mai târziu. Ori niciodată. Prietenia este ori nu este. Și ea a existat la noi, iată, de peste șase decenii. Nu am căzut pe pământ ca mărul lui Newton. Am căzut în lume și ne-am oglindit în cer. Și am făcut suficientă lumină în jur. Încât au venit spre noi și Echim, și Andrei. Ori noi am mers spre ei. Cert e că suntem în armonie sufletească de atâta vreme.
Dar acum este vorba de Gheorghe Mihai și de Vasile. Pe noi trei ne-au unit părinții și locurile natale: Nănești și Desești. Lumea Maramureșului. Fiecare aveam în biografie o pădure de fagi. Măreția unor pictori, dar și mirarea poeților autentici. Cred că Fraților Bârlea le-a sădit un mag, într-o noapte cu lună, un fag cu paradisuri visătoare. Căruia rădăcinile i-au rămas mereu vorbitoare. Cu Gheorghe Mihai am prânzit într-o zi cu Rilke. Apoi cu Trakl. Cu Eminescu, Arghezi, Barbu și Bacovia locuiam, aproape, în Limba Română. Nichita Stănescu, acest poet ca un copac noduros, a venit special în Maramureș pentru a ne întreba cum stăm cu prietenia. El fiind doctor în acest domeniu, ne-a spus că suntem sănătoși tun.
Vasile m-a prezentat lui Jeronimus Boch, dar și lui Liviu Suhar, și am rămas prieteni pe viață. Și așa a fost să fie. Ne-a urmărit toată viața o telepatie necomentată. Visam toți trei aceleași întâmplări, în aceeași noapte. Ne-am căutat și în armată. Am slujit sub drapelul aceluiași regiment. Nu am știut ce-i vrajba între noi, ci numai mirajul prieteniei. Ne-am căutat și în vremuri de primejdie. Cu Gheorghe Mihai Bârlea puteam încheia viața la cutremurul din București. Dar Dumnezeu a avut grijă de noi. Atâtea ne-au unit, încât credeam că nici moartea nu ne poate despărți. Cu Frații Bârlea nu am fost singur pe lume.
Am un sentiment hieratic și ritualic. În pădurea lumească, fagii îngemănați sunt o raritate. Ca în codrul des. De aceea prețuiesc până la spovedanie drumul nostru laolaltă. „A te naște nu este o întâmplare, ci este un mit”, mi-a scris Nichita pe o carte, în pridvorul casei părintești. Cu prietenia, mitul întreține arderea. În 10 februarie, trebuia să fim toți trei, cu alaiul de prieteni vechi, la o masă rotilată, să vorbim despre lume. La masa aceea, rămâne un scaun gol. Cum ne-au învățat bunii noștri părinți, există prietenie și dincolo de orizont. Eu am în fața mea pădurea cu fagi îngemănați.
Prietenul meu de viță veche, Gheorghe Mihai Bârlea, a rămas să lumineze calea familiei. Cu o familie frumoasă și cutezătoare. El, care are splendoarea unui cărturar, cu iubire de familie și prieteni, a lăsat pe drumul străbătut cu demnitate multe lăcașuri cu energie sufletească, altare pentru rugăciune și închinare. Să nu uit o faptă importantă. Dimpreună, am descoperit românii din jurul României. De la frații maramureșeni din dreapta Tisei la românii din Bucovina de Nord și din Basarabia. Despre poezia lui au scris nume de prestigiu ale criticii literare. De la Laurențiu Ulici la Gheorghe Grigurcu ori Ana Bantoș din Chișinău.
Recentul volum de versuri, Doar împreună. Alte sigilii (Editura Limes, 2025), este binecuvântat de poetul și editorul Mircea Petean: „Creator al unei mitologii personale, care celebrează bucuria de a trăi în acord cu ritmurile firii și în armonie cu ființa ta vulnerabilă și cu semenii tăi, ale cărei coloane sunt iubirea roditoare, familia cea mică și familia cea mare a neamului tău, Gheorghe Mihai Bârlea este un poet-cetățean a cărui voce distinctă, puternică, merită a fi ascultată”.
La mulți ani, prietene, om de nădejde în lume!
Gheorghe PÂRJA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026