La nici o jumătate de an de la anterioara participare la un eveniment cultural în Biserica Albă, am avut bucuria de a reveni în comunitatea românească din dreapta Tisei, unde am fost din nou martor la o întâlnire dedicată spiritului și identității culturale.
În 20 martie 2026, cu prilejul Zilei Mondiale a Poeziei, Asociația Tinerilor Români din Transcarpatia, în colaborare cu Muzeul Românilor din dreapta Tisei, la inițiativa și sub conducerea neobositului Vasile Țiple, profesor de limba română, a organizat un eveniment cultural de înaltă ținută, dedicat celebrării artei cuvântului și identității culturale românești.
Sub genericul „Poezia: traducerea tăcerii noastre”, programul artistic s-a remarcat prin diversitate și emoție, aducând pe scenă elevi ai instituțiilor cu predare în limbile română, ucraineană și maghiară, care au alternat recitalurile de poezie și de muzică cu momente coregrafice. Evenimentul a reunit numeroși invitați de seamă: Grațian Florin Pârvu – șeful Consulatului României la Slatina (Solotvino), Olena Guzo – șefa Departamentului de Învățământ din Slatina, poetul Gheorghe Moiș și lideri de asociații, directori și cadre didactice din școlile românești și mixte din Biserica Albă, Slatina, Apșa de Mijloc, Apșa de Jos, Podișor și Teceva. Iar de dincoace de Tisa, ne-am alăturat poetul Nicolae Scheianu și subsemnatul.
„Într-un decor de poveste, unde cărțile au devenit simboluri ale memoriei și ale identității, s-a conturat o veritabilă celebrare a poeziei și a spiritului românesc. Evenimentul a reprezentat o pagină deosebită în promovarea culturii române din dreapta Tisei, consolidând legături, emoții și valori care dăinuiesc dincolo de timp și de cuvinte. O zi în care poezia a unit suflete și a dat glas tăcerii” a mărturisit Vasile Țiple.
O, da, și ce tăcere grea simt de fiecare dată când trec peste Tisa! E tăcerea ramurilor rătăcite, desprinse chiar și din propriul meu arbore genealogic: familii de români pierdute și izolate dincolo de granițe trasate de minți smintite și de vremuri strâmbe.
Curentul de aer rece coborât din Munții Maramureșului, prins de Tisa și purtat la vale, mă duce cu gândul la o primăvară răcoroasă de demult, când bunicul matern spunea povești la gura sobei. Cuvintele lui mai mult zburau pe lângă mine, fiindcă nu eram prea atent, însă mi s-a întipărit în minte mesajul: „Să mulțumim lui Dumnezeu că suntem sănătoși și că putem vorbi limba în care ne-am alintat la sânul mamei!” M-a intrigat atunci această punere în balanță a sănătății cu libertatea de a vorbi limba maternă. Am înțeles abia peste mai multă vreme durerea copiilor români siliți să-și tacă limba română în public în anii în care Nordul Transilvaniei a fost cedat Ungariei horthyste în urma Dictatului de la Viena din 1940.
Dacă, potrivit lui Napoleon, orice soldat poartă în raniță bastonul de mareșal, atunci orice poet ar trebui să poarte la el sabia cuvântului. Poetul trebuie să răspundă chemării, să fie un luptător, iar poezia sa un strigăt în apărarea valorilor identitare.
Flaviu Claudiu MIHALI
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (275), aprilie 2026