S-a potrivit așa. Să fac apel la amintiri, dintr-o postură care-mi permite să fiu subiectivă. Un privilegiu asumat, aș zice. Și o coincidență în care nu cred, de altfel. Aceea de a mă întâlni, într-o lună, în trei feluri, cu trei dintre dascălii mei. Sunt întâlniri fericitoare și treceri cu sens, care-ți așază modelele pe rafturi. Pe cele de sus, zic.
Ioan Moldovan și „Familia Eminescu”
Acum foarte mulți ani, l-am întâlnit pe Ioan Moldovan. „Moldo e poet” – spuneau colegii de clasă și asta m-a făcut curioasă. „Cum e să faci limba română cu un poet?” Însă răspunsul a venit repede. Era atât de iubit de elevi, încât, când s-a pus problema să ne fie schimbat de la clasă, ne-am revoltat. Iar acest lucru se întâmpla înainte de 1989, când elevii aveau mult mai puține libertăți ca acum. Cert este că „blândul Ben” nu ne-a fost schimbat. Era atât de bun – fără a face totuși rabat de la rigoare –, încât s-a ales cu această poreclă.
Înainte de Familia, Ioan Moldovan a fost, ani buni, profesor al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Baia Mare, care, înainte de 1989, se numea simplu și sec Liceul Industrial Nr. 9. Am pornit de la gândul că generația tânără trebuie să știe. Am plecat de la ideea că oamenii care au marcat istoria unei instituții de învățământ trebuie să fie cunoscuți de fiecare elev care-i trece pragul, începându-și astfel drumul spre maturizare. Am pornit de la dorința că scriitorii importanți, care au amprentat cu personalitatea și cu opera lor spațiul în care-au trăit, trebuie așezați în ramă pe raftul de sus. Am pornit de la convingerea că putem organiza în Baia Mare, la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, o serie de colocvii dedicate poetului Ioan Moldovan, care a fost profesor de limba română aici.
Începutul acestui proiect, care va fi dus mai departe grație parteneriatului dintre Colegiul Național „Mihai Eminescu” și Revista de Cultură „Nord Literar”, a fost în preajma zilei când ar fi împlinit 74 de ani și s-a petrecut împreună cu foști colegi de catedră, cu foști și actuali elevi. S-au conturat câteva paliere pe care se vor derula pe viitor colocviile: opera, biografia, contribuția lui Ioan Moldovan la parcursul revistei Familia.
Profesoara Doina Rogojan, colegă de grupă la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și fost profesor al Colegiului Național „Mihai Eminescu”, a conturat atmosfera colocviilor și a seminariilor care, de cele mai multe ori, începeau cu discursurile studentului Ioan Moldovan și a adus pe tapet personalitatea Ioanei Em. Petrescu, cea care le-a fost profesor. Nicolae Weisz a vorbit despre o splendidă prietenie, din perioada în care erau colegi la catedră, despre sprijinul pe care familia Moldovan i l-a oferit la traducerile pe care le-a făcut.Poetul Gheorghe Pârja și-a amintit de Serile de Poezie de la Desești, unde Ioan Moldovan a fost unul dintre laureați. S-a recitat din lirica lui Ioan Moldovan și s-au vizionat fragmente video de la ultima lansare de carte pe care a avut-o la Baia Mare.
„«Cum era vocea Doamnei T?»” Nu ajunsesem cu lectura Patului lui Procust la vocea Doamnei T. Văzându-mi fâstâceala, a încercat o glumă ivită direct din privirea sa adânc-verde și din zâmbetul ascuns în barbă: «Era… melodioaaaasă…», «Era melodioasă» am spus mecanic, fără să-mi dau seama că era o capcană. Emoția de a mă fi prins cu cartea citită pe jumătate n-a lăsat niciun loc spontaneității, replierii. Doar că vocea Doamnei T. era răgușită. Simțeam că m-am făcut de râs. Nu voi mai uita niciodată cum era vocea Doamnei T. Nici faptul că nu mi-a dat notă. El ne-a familiarizat cu critica lui Nicolae Manolescu și a Ioanei Em. Petrescu. Împreună cu el am văzut la cinematograful din oraș cele mai frumoase filme românești: Iacob, Moromeții, la care ne ducea cu clasa.” (Dana Buzura-Gagniuc)
Mesaje emoționante pentru inițiatorii proiectului și pentru cele două cenacluri implicate („Voci eminesciene” și „Rivulus Dominarum”) au trimis familia lui Ioan Moldovan, precum și Maria Vișovan, fosta bibliotecară a colegiului. „Volumul postum, care va apărea în curând, reu-nind o serie de poeme inedite, se va numi, cu un vers chiar al său, «o parte pleacă, o parte rămâne». Ceva din aura și din prezența sa a rămas și rămâne acolo unde sunteți dumneavoastră, în Baia Mare, în Colegiul «Mihai Eminescu». Dincolo de tristețea despărțirilor inevitabile, de durerea plecărilor definitive, există această luminată, netrăită rămânere. Ne bucură prezența la eveniment a cenaclurilor «Rivulus Dominarum» și «Voci eminescience», care duc mai departe o constantă prezență a poeziei, la care Ioan Moldovan a contribuit cu blândețea, acuitatea, ironia și vizionarismul poeziei sale”. (Petronela, Rareș și Vlad Moldovan)
„Nu ar fi deloc deplasat ca numele lui Ioan Moldovan să fie atribuit unei săli de curs sau, mai degrabă, Cabinetului de limba și literatura română.” (Maria Vișovan – fosta bibliotecară a Liceului Industrial Nr. 9)
Anca Irina Ionescu și muzica tastelor
S-a potrivit în mod fericit ca, în anii în care am făcut limba română cu Ioan Moldovan, să facem dactilografie cu Anca Irina Ionescu, nepoata lui Nae Ionescu, de care noi, elevi în clasa a XI-a, nu auzisem. Nu prea aveam cum. Eram singura clasă de filologie din județ și nu făceam practică la fabrici ori la ateliere de strungărie, ci la stenodactilografie. Elegante și folositoare materii.
De curând, la împlinirea a optzeci de ani, a fost lansat la București volumul In Honorem. Anca Irina Ionescu la 80 de primăveri, apărut la Editura Oscar Print, ediție îngrijită de Diana Florentina Popescu. Deopotrivă prilej și privilegiu de a evoca personalitatea unui dascăl de a cărei erudiție n-am fost conștienți în acei ani, ale cărei operă și activitate culturală le-am remarcat mult mai târziu.
Au trecut aproape patru decenii de când am văzut-o prima oară, traversând curtea liceului. Noi, elevii, ne uitam atent și curios la toate detaliile: de la ținută la mers, de la privire la gesturi. M-au izbit doi ochi albaștri și-un mers drept și elegant. Nu arogant, nu ostentativ. Dar demn. Purta cu sine nu doar o aură de mister, ci și un autocontrol pe care n-am știut cum să-l definesc atunci. Nu era glacialitate, nici tristețe nu ni se părea să fie. Era o demnitate caldă, calmă și elegantă, care nu știam ce acoperă. Anii erau teribili din perspectiva cenzurii, a hărțuirii oamenilor antisistem ori a acelora care erau anatemizați pe motiv că nu aveau origini sociale sănătoase, dar noi, elevii, nu simțeam asta. Noi nu-i cunoșteam povestea, dar remarcaserăm că nu vorbește ca pe la noi, că nu poate fi din Maramureș. Auzisem doar că doamna profesoară Anca Irina Ionescu ar fi autoarea unui Dicționar român-ceh (Doamne, pe atunci trebuia să-i spunem „tovarășa profesoară”!), că e detașată din București, că vorbește nouă limbi străine, că „Elena Ceaușescu ar fi îndepărtat-o din Capitală, unde fusese secretara lui Nicu Ceaușescu”. Nu știam dacă era realitate sau folclor și nici nu știu cum s-a insinuat zvonul printre elevi, dar nici prea insistenți în a afla adevărul nu eram pe-atunci. Prea eram tineri, prea eram naivi. Mult mai târziu am aflat cum a fost detașată forțat în Maramureș, cât de riguros era supravegheată de Securitate și prin câte experiențe traumatizante a trecut.
Ne-a cucerit rapid și definitiv prin seriozitate și sobrietate, printr-o decență cum nu mai întâlniserăm și printr-o preocupare pentru toate detaliile practicii dactilografice. Îmi amintesc cum constatase că nu avem suficientă forță în degetele mici pentru a tasta literele de pe rândul de jos al mașinii de scris și ne adusese manuscrise în limba cehă, pe care o cunoștea la perfecție, pentru a tasta cuvinte care să conțină mai frecvent litera „z”. Mașinile de scris făceau mare zgomot și, ca să suportăm mai ușor acest disconfort, ne punea muzică la orele de dactilo. Băteam la mașină pe muzică și, din banca din spate, unde stăteam, îmi amintesc că priveam cum ne unduiam cu toții pe ritmurile BZN cu „Dance, dance”. Eram tineri și cruzi, și muzica ne alimenta romantismul, îndrăgostindu-ne de orele acelea, de vremurile în care nici nu pricepeam cât de fericiți eram. A rămas în sufletul foștilor elevi datorită anvergurii sale științifice, de care noi nici nu eram conștienți. „Discutam cu domnia sa despre Jan Amos Kemenský Comenius, când citeam fragmentar Didactica Magna” (Constantin Buchet). „A fost un dascăl care nu doar că a transmis cunoștințe, dar a deschis orizonturi, un om drept, de o etică impecabilă, care nu a cerut niciodată mai mult decât oferea: excelența” (Emese Rettegi). „Îmi amintesc cu drag orele de dactilografie, când exersam tastând grupuri de litere și apoi texte întregi, acompaniați de muzica formației Queen” (Crina Pletea). Acolo și atunci, profesorii și elevii – de fapt, oamenii – s-au chemat unii pe alții într-o deloc întâmplătoare curbă a destinului, prin care fericit s-a întâmplat să trec și eu.
Cornel Munteanu sau exigența caldă
Priveam discursul lui Cornel Munteanu la lansarea acelor două volume: Lecturi în poliedru. Recuperări critice, articole, recenzii și cronici literare (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca) și Corespondență adnotată (Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș), în cadrul evenimentului aniversar „Cornel Munteanu – 70 de ani”, organizat de Facultatea de Litere din Baia Mare.
Și mă simțeam din nou la cursurile de „Genurile presei” și de „Istoria presei”, când, deși lucram deja în domeniu de mulți ani, mi-am dat seama câte lucruri nu știam. Și cât de periculos e să spui, ca jurnalist de teren, că le știi pe toate. Întâlnisem prea mulți jurnaliști care se credeau și analiști, și moraliști, și scriitori, și eticieni, și filosofi deopotrivă.
Discursul său a fost o pledoarie pentru curaj, adresată în special studenților. „Vă îndemn să fiți curajoși, să îndrăzniți, dacă aveți ceva de spus. Să-l trageți de mânecă pe dascălul vostru să vă ajute. Pentru că este foarte important. Scrisorile acestea ale mele dau seama despre îndrăzneala mea de a trage de mânecă. Pe un dascăl, pe un cărturar, pe un scriitor. A crește la umbra unor stejari înseamnă a vă hrăni cu seva lor. Căutați-i, prețuiți-i, iubiți-i, îmbrățișați-i cu toate gândurile voastre bune! Stați în umbra lor și profitați de umbra lor binefăcătoare. Că o să vă întăriți și o să deveniți mai tenaci”.
Alături de Cornel Munteanu au venit foști studenți și doctoranzi, dascăli și studenți ai Facultății de Litere, scriitori și oameni de cultură. Portretul profesorului, al criticului literar, al omului Cornel Munteanu a fost conturat de foștii săi colegi și doctoranzi: conf.univ.dr. Anamaria Fălăuș, prof.univ.dr. Gheorghe Glodeanu, lector univ.dr. Ioana Bud, precum și de Silviu Hodiș (directorul Editurii Galaxia Gutenberg), prof.dr. Terezia Filip, prof.dr. Crina Borcut și Vasile Leschian.
Dana BUZURA-GAGNIUC
Foto: arhiva familiei Moldovan, Monica D. Cândea, Alina Mirela Bîrsan, Andrei Alexandru Achim
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (275), aprilie 2026