Titiana lui Vasâle a câinilor, zis a Hâdului, a stat servitoare în casa învăţătorului evreu Albert Steinn timp de doisprezece ani, până la vârsta măritişului. În casa lor a învăţat să scrie şi să citească; a învăţat-o mai mult fiica cea mică a învăţătorului, Emma.
În Săptămâna Patimilor, românii din Bora aşteptau Joia Mare. În această zi, le era permis să arunce cu pietre pe casele evreilor. Se răzbunau pe ei că l-au răstignit pe Iisus. Aşa era obiceiul. Evreii îşi întâmpinau femeile cu chigălă, ele coceau tarte din făină şi grâu şi aprindeau focuri pe morminte în cimitir. Familia se aduna în jurul focului şi mânca din turta coaptă în ziua aceea. O parte era lăsată pe mormânt. Aduceau într-un vas apă şi aruncau peste morminte. Se credea că în această zi vin morţii de pe lumea cealaltă însetaţi şi flămânzi şi cei vii îi îndestulau cu turtă şi apă.
Tot acum veneau pe pământ răgmanii, un fel de fiinţe supranaturale, care nu se lăsau văzute de oameni. Răgmanii vegheau la sufletele morților care au trecut apa Stinxului şi veneau pe pământ în Joia Mare. Femeile din neamul Buricenilor frământau aluatul pentru pască şi cozonaci, iar cojile ouălor erau aruncate pe ape, pe Cisla, pe apa Vişkului, pe Frăsinel, pe Valea Frumoasei, pe Valea Tisei şi pe Valea Cercănelului. Femeile din toate casele aruncau în seara de Joia Mare cojile de ouă pe ape. Credeau că acestea servesc drept hrană răgmanilor. Răgmanii ajutau sufletele celor morţi, veniţi pe pământ să treacă vămile, să treacă apele repezi şi cărările dificile de pe munte. Fiecare suflet avea un răgman protector. Erau ca un fel de îngeri ce puteau să zboare, fără să aibă timp şi aripi.
Titiana, în copilăria ei din Gruiul Lung, văzuse cete de răgmani care zburau peste pădure. Pe câţiva i-a zărit aşezaţi pe crucea mamei sale, vopsită în albastru, de la poarta cimitirului. Acolo a găsit loc şi a îngropat-o Vasâle a câinilor, zis a Hâdului, pe partea dreaptă, la intrarea în cimitir.
În casele evreilor se cocea chigăla. O prăjitură pe care a învăţat să o facă şi Tititana Hâdului. În casele lor era mare sărbătoare în săptămâna premergătoare Paştilor. Femeile întindeau un aluat, peste care puneau dulceaţă de prune şi mac. Îl rulau şi apoi îl puneau într-o tavă la cuptor. Cu dulceaţa acestei prăjituri au crescut şi copiii românilor din Bora.
Emma era o fetiţă veselă şi plină de viaţă. Cunoştea toate uliţele Borei şi împrejurimile ei. Mergea pe munte şi se întorcea acasă cu un bucheţel de flori de colţ. Se căţăra pe cele mai prăpăstioase stânci ca o capră neagră. Până şi cei mai curajoşi băieţi care o însoţeau se temeau să urce în locurile unde creşteau florile de colţ. Avea ochii verzi, de o frumuseţe rară, avea ceva din frumuseţea fetelor din Serai, avea ceva din frumuseţea fetelor de la curtea faraonilor, când evreii erau în exil. Cunoştea locurile unde să se scalde în apele repezi ale Cislei şi ale Vişkului, un râu ce venea din locul unde au fost ucişi tătarii de către Popa Lupu, ajutat de neamurile din Bora.
Nu-i păsa de nicio primejdie, se arunca în apele repezi şi reci dezbrăcată şi înota, ţinea capul mult sub apă şi ieşea la zeci de metri mai jos de hâlboană. Deşi nu trecea de cincisprezece ani, era asemuită la frumuseţe cu Rossa Solomon. Toţi credeau că fata învăţătorului va ajunge o mare vedetă la Budapesta sau la Viena. Cânta frumos, se urca pe trunchiurile tăiate de copaci din marginea Borei şi se imagina pe scenele mari ale lumii. Auzise de călătoria unui student din familia senatorului Alexa Anderca, ce ar fi călătorit la Torino, la Florenţa şi la Scala din Milano. Învăţătorul Albert le citea în idiş fragmente din jurnalul de călătorie al studentului. Era în manuscris, studentul a murit tânăr şi n-a avut norocul să îşi vadă publicat jurnalul său de călătorie prin Europa.
Emma îşi croia singură rochiile. Nu mergea niciodată la croitorul Martz, care avea şi o crâşmă. Studentul descria în jurnalul său frumuseţea unei soprane văzute pe scena de la Scala din Milano, în opera Nabuco,în corul evreilor sclavi, scrisă de Giuseppe Verdi: „Mândre Sion, ţară pierdută / Plângem toţi pribegi al tău destin / Cântă harfă a noastră durere / Plângi în strune a robilor soartă”.
Auzea de multe ori povestea exilului, citită în Tora de rabin la Sinagoga din centrul Borei. Nu înţelegea prea multe despre destinul neamului său. Aici era bine, nu erau oameni care să-i urască. Lumea se comporta frumos cu ea. Creştea fericită şi mândră că este fiica învăţătorului.
Când a auzit pentru prima dată cântecul la radioul ce îl adusese în Bora Rossa Solomon de la Viena, a plâns cu cele mai duioase lacrimi. A plâns pe drumul spre casă, a plâns acasă, în faţa oglinzii, şi a încercat să cânte câteva versuri, dar au înecat-o lacrimile. Învăţătorul Albert Steinn a liniştit-o din nou, iar ea i-a spus că vrea să devină cântăreaţă de operă. De atunci a căutat-o mai des pe Rossa Solomon şi cânta după melodiile transmise la radio. Învăţa şi făcea progrese. Învăţătorul o ducea o dată pe săptămână în Sarat să facă ore de canto. Profesoara Klara Sloim era tânără şi a îndrăgit-o de la prima întâlnire.
Titiana o aştepta în gară când se întorcea de la orele de canto din Sarat. De acolo veneau cu o birjă până acasă. Se ghemuia lângă Titiana, să nu-i fie frig în serile de iarnă. Sânul Titianei mirosea frumos. Folosea din sticluţa cu parfum pe care a primit-o ca dar de la Rossa Solomon. Îi plăcea să asculte ore în şir cum Emma cânta după melodiile de la radio. Titiana era îngrijită, frumoasă şi mirosea a trandafiri. Era distinsă, umbla pe stradă ca o balerină. Mulţi feciori de evrei se uitau după ea şi tot mai mulţi feciori de români. Dar ceva îi oprea să se apropie de ea. Era servitoare la evrei, nu bănuiau că are ceva avere strânsă şi, mai mult decât atât, era fata lui Vasâle a Hâdului, nebunul care pleca pe la miezul nopţii pe Valea Dinişamului să aducă acasă o cană cu borcut. Era un insomniac incurabil. Se întorcea cu cana plină fără să verse ceva din ea, pe o distanţă de aproape trei kilometri. O singură dată s-a întors acasă cu cana goală şi zgâriat pe mâini şi pe faţă. În noaptea aceea s-a întâlnit cu Zanca, mama fetei pădurii.
Zanca cânta frumos şi Vasâle s-a lăsat uşor ademenit de ea. Aceasta l-a purtat prin toate znidele pădurii, l-a purtat prin văi şi pe grohotişuri. Era ca vrăjit, nu putea să se oprească şi să facă pasul înapoi. Zanca l-a lăsat dimineaţă în marginea Văii Frumoasa. Vasâle sângera, avea hainele de pe el rupte, privirea de om nebun, mâinile îi tremurau şi cana, în care alte dăţi aducea borcut acasă, acum era goală. În ziua aceea, nimeni nu s-a putut înţelege cu el. Nu vorbea, ţinea capul întors către pădure şi tremura la fiecare bătaie de vânt.
Titiana, trimisă de Ileana lui Gherghel, s-a dus cu un buchet de flori la mormântul mamei sale, Năstaca, din neamul Buricenilor, pe care nu a avut cum să o cunoască, fiindcă murise la naşterea ei. Pe cruce era o pasăre ce cânta un cântec tare duios. Vrăjitoarea Herbeloaie a zis că-i un cântec de ducă pentru Vasâle a Câinilor, zis a Hâdului. Acesta, a doua zi, a dus-o pe Titiana la casa învăţătorului evreu Albert Steinn şi i-a cerut să aibă grijă de ea. L-a trimis bătrânul Grödel şi săptămânal acesta trimitea câte un pacheţel cu carne familiei învăţătorului.
Vasâle a plecat în lume cu echipa de meşteri condusă de Grigore Tireanu, să construiască din lemn case şi biserici. Din când în când mai cioplea şi câte o cruce, pe care o vopsea în albastru. Şi Vasâle a câinilor, zis a Hâdului, a auzit cântecul de ducă cântat de pasăre pe mormântul soţiei sale. Lăsă casa neterminată, pe Ileana lui Gherghel fără ajutor şi pe Titiana servitoare la evrei.
Titiana avea atunci şase ani. În zilele de Sabat se ducea pe întuneric să aprindă focul la baie în casa familiei Steinn. Învăţătorul o răsplătea de fiecare dată cu bomboane ce aveau gust de mentă. Era în siguranţă. Nu simţea lipsa părinţilor. La scurtă vreme s-a născut Emma. Acum era ocupată mereu. Fie să-i schimbe scutecele, fie să o îmbăieze, fie să o hrănească cu măr trecut prin răzătoare şi cu biscuiţi. Creştea o dată cu Emma. Învăţătorul ţinea la ea ca la lumina ochilor. Evreul avea o slăbiciune sufletească pentru ea. O ţinea că face parte din familia lui. Titiana ştia să asculte şi să se facă plăcută. Nu le ieşea din cuvânt, aşa cum ştiu să o facă copiii săraci. Când ei luau masa, ea stătea de o parte ca o Cenuşăreasă. Îşi căuta de lucru prin casă, ştergea câte un geam, ștergea tabloul cu portretul Brenei, aranja cărţile pe masa învăţătorului sau mătura prin odăile apropiate de bucătărie.
Anii au trecut. Titiana ieşea la sfârşitul săptămânii la seara de dans ce se ţinea pe livada Ursănilor. Într-o zi de toamnă, Emma i-a zis:
– Titiana, tu miroşi a pere coapte.
Aceasta i-a răspuns:
– Şi tu ai crescut, ai sânii ca două pere coapte, sunt gata să-ţi împungă bluza de in.
Apoi s-au strâns în braţe şi au râs cu multă bucurie.
– Titiana, cum e să iubeşti? Învaţă-mă şi pe mine, i-a zis Emma.
– Încă nu ţi-a venit vremea, i-a răspuns aceasta.
Într-o seară de Sânziene, Titiana a fost invitată la dans de Ion, feciorul cel mic din neamul lui Toader a Ursului. Primarul Ion Mortoganu a venit şi el, l-a oprit pe ţiganul Matiaş din cântat, a pus o mână peste gordună şi le-a zis:
– Distraţi-vă, aceasta poate fi ultima seară, prin ziare se zvoneşte că va începe războiul. Ungurii au comasat trupe înarmate la graniţa noastră dincolo de Sătmar. Cântă-le, Matiaş, de dragoste, că, dacă vine războiul, le vei cânta de jale.
Titiana s-a strâns mai tare în braţele lui Ion a Ursului.
– Pe tine nu te las să pleci la război, tu vei fi al meu, numai al meu.
Ion era ruşinat, nu ştia cum să răspundă
(Fragment din romanul Vremea evreilor, în curs de apariție)
Nicoară Mihali
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (268), septembrie 2025