Dragul meu unchi Luca, mă bucur că în seara asta suntem iar împreună. Ia și servește din tot ce se află pe masă, înaintea ta, nici nu-mi dau seama cum au trecut acești doisprezece ani de când nu ne-am mai văzut, mi-a fost așa de dor să vină seara aceasta. Nu fi reținut, simte-te ca la tine acasă, știi că ești binevenit oricând în casa mea. Multe s-au întâmplat de atunci și timpul a desenat pe chipul nostru povara anilor, care ne îmbătrânesc. Dar acum, că suntem aici, îți voi spune o întâmplare pe care le-am povestit-o cândva copiilor mei. Într-una dintre seri, pe când m-am întors acasă și m-am așezat la vatra focului să-mi încălzesc oasele trudite, au venit cei trei copii, cununa de lauri a capului meu, și mi-au sărit în brațe, în ciuda faptului că eram nemaipomenit de obosit după o zi de muncă în care tăiasem lemne în pădure, să câștig vreo două parale pentru casă. E vorba de Andrei, care are nouă anișori, de Cristian, în vârstă de șapte anișori, și de Sofia, cea mai mică, în vârstă de doar trei veri și aproape de a patra toamnă, care era spre asfințit. I-am luat pe doi dintre ei, așezându-i pe câte un genunchi. Sofia se așezase între cei doi frățiori, privindu-mă țintă în ochi și așteptând să deschid gura, să încep a glăsui.
– Tati, tati! Tati, ne mai spui și în seara asta o poveste? întrebă fiul cel mijlociu, Cristian.
– Tati, tati, ne țpui o povete, o povete, tati, ne țpui? mă întrebă și Sofia, mezina familiei.
– Ia mai lăsați-l pe tati în seara asta, că-i obosit, numai de povești nu îi mai arde lui capul acum. Vă va spune în altă seară, zise Maria, nevastă-mea.
– Lasă-i în pace, măi nevastă, i-am grăit blând, că sunt copii fără nicio vină. Îți mai aduci aminte cum ne-am cunoscut noi? La șezătoarea din sat, unde se depănau povești.
– Dragile mele odrasle, nu vă voi spune o poveste, în seara asta vă voi povesti despre un mare necaz, care a lovit satul bunicilor mei.
Cei doi copii care-mi ședeau pe genunchi au devenit deosebit de atenți și de curioși. Sofia, stând între ei, îmi privea țintă buzele, așteptând să încep.
– Dragii mei copii, întâmplarea pe care vă voi spune-o mi-a povestit-o străbunicul meu, iar el a auzit-o de la străbunicul lui, iar străbunicul străbunicului meu a aflat-o de la străbunicul lui, cu porunca de a fi transmisă din tată în fiu.
– Țpune, țpune, repeta întruna Sofia, fiica cea mică.
– Ei bine, am început eu povestea adevărată, în timp ce soția ne-a adus o tavă cu miez de nucă prăjit și un coșuleț cu mere, să mănânce odraslele, în timp ce stau doar ochi și urechi ascultându-mă.
– În acele vremuri îndepărtate, când la toate fumurile din sat se aflau vite, oi, cai și păsări de curte, locuitorii acelui sat din Răsărit își duceau animalele pentru a le adăpa la singura fântână care se găsea în acel ținut. Fântâna aceasta era așezată în mijlocul satului. Nu doar că acolo drumurile se încrucișau, dar crucea veche, înnegrită de vremi a Mântuitorului era în fața fântânii. Tot drumețul ostenit se oprea, își făcea cruce, bea un pahar de apă rece, iar după ce se înviora prindea puteri noi, apoi binecuvânta fântâna și pe Dumnezeul cerului, care a dat apa aceasta atât de bună, după care își vedea de drum. Toți locuitorii din sat erau fericiți și liniștiți, în ciuda greutăților pe care le aveau zi de zi. Erau mulțumiți cu soarta lor, lucrau pământul, creșteau animale și tăiau lemne în pădure, își creșteau copiii în bunăcuviință și cu frica lui Dumnezeu. Numai că liniștea lor avea să se sfârșească într-o zi, de Sfântul Petru, când Grigore al Ilenei Ierinii a murit. În ziua acestei sărbători, el a înhămat caii la căruță și a plecat după lemne. În zadar au căutat nevasta și cei doi feciori mai mari a-l opri, ca să lase lucrul pentru ziua următoare, nu l-au putut îndupleca. Omul acesta, în răutatea lui, nu se temea de Dumnezeu, își bătea joc de El, spunând că nu există sau, dacă există, să vină să îi apere nevasta, să o scoată din mâinile lui când o bate. Grigore nu se rușina de oameni să facă tot felul de lucruri când se îmbăta. Grădina lui se întindea până lângă gardul din spatele crucii, cruce înaintea căreia era fântâna. Era un om din cale-afară de rău. În fiecare zi venea beat acasă, își bătea nevasta și copiii mai mici, care trebuiau să fugă cu mama lor, să doarmă prin șopruri cu fân, pe la vecini și în clăi, la margine de hotar. Ani de căsătorie aveau Grigore cu Ileană treizeci și i-au ținut într-un scandal continuu, zi și noapte, în ciuda faptului că Dumnezeu îi binecuvântase cu șapte copii: patru feciori și trei fete. Într-o noapte ploioasă de toamnă târzie, pe când Ileana cu cei șapte copii dormeau pe hotar, la adăpostul unor clăi, și-a blestemat soțul ca, pe lumea cealaltă, să aibă tihna pe care o au ei alături de el. Au mai trecut așa zile fără număr, până într-o zi ploioasă, când Grigore, beat fiind și lucrând în pădure, a coborât o pantă foarte abruptă cu căruța, încărcată cât putea duce. Se făcuse o tină foarte groasă, de se adânceau picioarele cailor până la burtă. Chiar dacă Grigore a înfrânat bine cele patru roți de lemn ale căruței, caii n-au putut să coboare cu bine lemnele în sat. Grigore era înaintea cailor, cu biciul în mână, pentru a-i ține în frâu. Însă căruța a început să alunece cu mare viteză în jos. Au luat-o caii la fugă, împinși de greutatea covârșitoare a încărcăturii, care-i fugărea cu viteză mare în jos. Caii și căruța încărcată au trecut peste Grigore, care s-a împiedicat în colțul unui bolovan, ieșit din pământ ca un pumnal.
În acest moment al poveștii, copiii stăteau numai ochi și urechi, de puteai auzi bâzâitul muștii. Curiozitatea soției mele ajunse la culme, ea însăși voind să audă ce urmează a se întâmpla.
– Dar tu, Pavele, de atâția ani suntem împreună și niciodată nu mi-ai povestit aceste lucruri! zise mirată soția mea.
– Mami, nu ne întrerupe, interveni Andrei, fiul cel mare.
– Să continuăm deci, am zis. După cum vă spuneam, căruța încărcată și caii au trecut peste nemilosul Grigore, sfârtecându-l în trei părți. Caii nu s-au mai putut opri decât într-o prăpastie, unde s-au nimicit. Preotul Matei, evlavios, cu frică de Dumnezeu, văzând sfârșitul acestui om și știindu-i viața, n-a îndrăznit a-i face o îngropăciune așa cum cere tradiția creștină, deoarece acesta a fost necredincios lui Dumnezeu. Astfel, nu l-a putut dezlega să-l trimită în locurile liniștite cu verdeață ale paradisului, ci i-a citit din Psaltire și a cântat o cântare, spunând doar: „Să judece Dumnezeu, dând fiecăruia răsplata care i se cuvine”. Atât a fost slujba preotului. În felul acesta s-a stins Grigore cel crud. Iar nevasta lui, copiii și vecinii au crezut că de acum înainte vor avea liniște, dar n-a fost așa. Grigore a devenit vârcolac, n-a găsit odihnă în lumea cealaltă. S-a întors și și-a bântuit casa. Ba mai mult, când sătenii s-au trezit și s-au dus cu vitele și cu oile la fântână să le adape, au găsit fântâna secată, căci vârcolacul băuse toată apa. N-au avut ce face decât să se ducă șapte kilometri în satul vecin pentru a-și adăpa animalele. Iar când se întorceau acasă, spre seară, găseau în fântână puțină apă, atât cât să ajungă oamenilor pentru a bea și pentru a face puțină mâncare. Peste noapte, fântâna se umplea din nou, iar dimineața, înainte de revărsatul zorilor, venea vârcolacul și bea toată apa. Așa era zi de zi. Șapte ani la rând a ținut necazul acestor oameni, timp în care durerea lor ajunsese de nesuportat. Ileana Ierinii n-a mai putut rezista, s-a dus la preotul Luca și a vorbit cu el, întrebându-l ce-i de făcut. Preotul i-a zis că trebuie să se adune șapte femei văduve și foarte credincioase, să ajune șapte vineri. Să ia, încă din prima zi, un canceu din puțina apă care se adună în fântână într-o zi, iar în a șaptea săptămână, după ce au citit în cele șapte vineri rugăciuni puternice pe canceul cu apă, să zdrobească o căciulie de usturoi, pe care să-l amestece cu apa, să pună și trei linguri de lemn cu sare, de asemenea și semințele unui măr. În seara celei de-a șaptea, să meargă văduvele la fântână, având cu ele canceul peste care s-au citit rugăciunile, să toarne totul în fântână, să amestece bine cu o botă de alun apa din fântână cu apa turnată din canceu, iar după aceasta să nu plece acasă, să stea toată noaptea de veghe, în rugăciuni, iar spre dimineață, când socotesc ele că e aproape să vină vârcolacul, să plece toate acasă la o singură văduvă, unde vor continua să stea în rugăciune până când se trezesc locuitorii satului și trebuie să vină cu vitele și oile la adăpat. Când ei își vor duce animalele la adăpat, să vină și cele șapte văduve, să spună toți o rugăciune de mulțumire, după care să meargă fiecare la casa lui și să trăiască fericit, în muncă alături de familia lui, atâtea zile câte Dumnezeu îi va da. După ce au plecat văduvele la una dintre ele acasă, a venit vârcolacul însetat, ca de fiecare dată, de neliniștea sufletului, s-a repezit cu mare nesaț la gura fântânii și a secat-o în câteva clipe. Numai că nu apucase bine să bea, că începuse a tremura și a urla ca din gură de moarte. Atât de tare a urlat, de s-au pornit a se urni din vârful muntelui bolovani cât casa de mari. Vârcolacul a crăpat în șapte bucăți, iar sufletul lui i-a fost legat în lanțuri, într-o închisoare pe lumea cealaltă. Sătenii s-au trezit îngroziți de urletul vârcolacului și de huruitul bolovanilor, de credeau că e sfârșitul lumii. Cum au ieșit ei afară, buimaci de somn, au văzut în centrul satului, unde e fântâna, o lumină puternică ce unea pământul cu cerul. S-au dus cu toată suflarea acolo, oameni bătrâni cu nevestele lor, tinerii și mamele cu pruncii de țâță. Când au văzut că fântâna e plină cu apă, bucuria le-a fost nedescris de mare și au înălțat o rugăciune de mulțumire către Dumnezeul cerului, care a dat o așa de mare izbândă. Au venit și cele șapte văduve la fața locului. În turnul bisericii au început să bată clopotele, iar în ziua aceea, după ce s-a făcut mare slujbă, a fost sărbătoare în tot satul. Oamenii au întins masă în curtea bisericii și au mâncat cu toții, după care s-a dus fiecare la casa lui și a trăit fericit. Relațiile dintre acei oameni s-au întărit, ei au devenit mult mai iubitori și mai uniți.
După ce a terminat Pavel de spus această poveste, Luca a rămas tăcut și dus pe gânduri. Se vedeau încrețiturile de pe frunte cum i se încoardă și pomeții obrazului mișcându-i-se, până când soția lui Pavel îi întrerupse.
– Mâncați niște mămăligă și tocăniță din carne de miel? Să vă pun și niște lapte acru?
Remus JURCĂ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (265), iunie 2025