Știu sigur că era patru după-amiaza când am ajuns în camera de hotel: m-au înștiințat clopotele bisericii de alături. Adormirea Maicii Domnului, parcă. Sau Sfinții Constantin și Elena. Nu mai rețin ce hram purta. De fapt, nu-mi pasă, eram adeptul relației fără intermediari. Am lăsat geanta lângă pat și am ieșit pe balcon. Biserica nu se zărea. Nici măcar umbra ei. Doar nevăzutele sale clopote cântau mai departe, strident: dang! dang! dang! Apoi au amuțit brusc și s-a pogorât iar liniștea peste bietul orășel de provincie. Ceva îmi spunea că, odată cu ultima ei bătaie sonoră, de inimă metalică, sfântul lăcaș va dispărea de pe fața pământului. În același timp, biserica însăși mă asigura, în șoaptă, că va reînvia exact peste un ceas, preț de șaptesprezece bătăi de clopot.
Piața era mică, pavată cu piatră cubică, gălbuie. Era înconjurată de clădiri vechi, cu tencuiala coșcovită, și de pomi prăfoși. Un nor din flori creștea deasupra acoperișurilor roșii, peste un cer dens, ultramarin. Cerul dinaintea furtunii. În depărtare, am zărit o statuie. Un bust al nu știu cui, care lăsa pe caldarâm o umbră prelungă, de câine. O fi fost un om rău. Sau, dimpotrivă, un om blând și prietenos. Sau, poate, doar habotnic. În sfârșit.
Gangul din stânga avea forma unei găuri de cheie. O uriașă gaură de cheie, a cărei umbră era, evident, cheia. Prevăzută cu un ochi vigilent, ca o unică, atotcuprinzătoare cameră de supraveghere. Pe buza cheii, o siluetă neagră, încremenită. Ceva mai în față, în umbra altei clădiri, dar fără umbre personale, înaintau trei făpturi. O femeie cu doi copii. Mama îl certa pe unul dintre băieți:
– Ți-am spus doar să nu-l mănânci pe tot! se auzea până sus, la balconul meu. O cutie întreagă de pate! Acuma, noi ce-o să mai mâncăm?
– Bine, se apăra copilul cu nevinovăție, dar în reclamă zice că-i al meu, doar al meu, să pun cu vârf!
– Uff! făcu mama, exasperată, și-l smuci de mână.
Celălalt băiat se porni și el să vocifereze, dar nu-l înțelegeam ce spune: un câine începu chiar atunci să latre la un înger. Ca orice înger ce se respectă, acesta apăruse pe neașteptate, căci din senin nu putea fi vorba, și maidanezul se luase numaidecât de el.
– Dacă ești înger, lătra el, de ce lași umbră pe pământ? Îngerii nu-și poartă umbra cu sine!
– Cu sine! îl maimuțări îngerul, supărat de urâta întâmpinare. De când te pricepi tu la îngeri?
– Lasʼ că nu mă păcălești tu pe mine! insista patrupedul, circumspect. Uite, ai în spatele tău o umbră mică și roșie, ca o pată de sânge! Spune mai bine că nu ești înger adevărat!
– Îți arăt eu ție! izbucni îngerul, scos din sărite, însă fără să-și deschidă aripile, solemn.
Voiam să știu ce hram poartă îngerul de jos. Era, se înțelege, o ocazie rară ce nu trebuia nicidecum ratată. M-am desprins de balustradă, am traversat grăbit camera și am dat să ies afară. Cât am apăsat pe clanță, că ușa se deschise cu putere și apa năvăli peste picioarele mele, exact așa cum mi se întâmplase în studenție, când am uitat deschis robinetul la baie și am inundat biata garsonieră închiriată de nicio săptămână. Sigur nu încurcasem ușile, zăpăcit cum eram? Nu, nici vorbă, era ușa de la intrare, iar pe coridorul prelung, vag iluminat, apa trecea învolburată ca-ntr-un pârâu umflat de ploi. Lucru ciudat, nu era deloc rece, doar extrem de murdară. Așa că mi-am scos pantofii și ciorapii uzi leoarcă, i-am agățat în cuier, în speranța că se vor usca până a doua zi dimineața (când urma să părăsesc orașul), mi-am suflecat pantalonii (singurii pe care-i aveam), nervos dintr-odată că nu-mi mai pusesem în bagaj încă o pereche, și am ieșit trăgând cu greu ușa după mine.
Apa era plină cu amintiri, poze de familie și jucării contorsionate. Din când în când mă izbeau peste pulpe niște sticle cu mesaje. M-am aplecat după una și i-am scos dopul. M-am chinuit vreun minut să scot bucata de hârtie, apoi am citit: Nostalgia copilăriei ca un remediu pentru izbăvirea sufletului; dacă e posibil aşa ceva. Habar n-aveam dacă-i posibil, nici nu mă interesa. Am aruncat cât acolo bucata de hârtie și-am pescuit altă sticlă, curios și nerăbdător ca atunci când jucam la loz în plic. Am scos mesajul și am citit: La urma urmei, totul pe lumea asta se reduce la manipulare și control. Extraordinar! am făcut, dezamăgit, și m-am uitat după altă sticlă. Atunci am observat că apa era plină cu artefacte, de parcă viitura ar fi trecut prin Muzeul de Istorie și Arheologie și-ar fi adus aici tot ce întâlnise acolo – vase, unelte, coifuri, monede și podoabe, ce-mi gâdilau gleznele, dar și arme tocite, ce prinseră să mă rănească, încât m-am tras lângă perete. Lipit cu spatele de el, am pășit anevoie până la prima ușă. Am bătut, mai întâi încet, politicos, apoi tot mai tare, pe măsură ce săbiile și sulițele îmi scrijeleau tot mai rău picioarele. Nu mi-a deschis nimeni. Ușa, când am verificat, era încuiată. Și al dracului de solidă, când am forțat-o cu umărul s-o deschid. Însă cineva din spatele ei îmi striga să caut repede alt mesaj. Deasupra unui scut dacic am zărit o sticlă. Am apucat-o iute, am scos hârtia și am citit: Secolul XXI va fi religios, deci nu va fi deloc?! La naiba, asta îmi trebuia mie acum?! Când mi-am dezlipit ochii de text, am țipat îngrozit: viitura aducea dintr-odată o mulțime de cadavre, mii de oameni din toate ținuturile Pământului, morți mai demult sau mai recent, judecând după veșmintele purtate. Printre trupurile de femei, bătrâni și copii, am recunoscut, furios, hopliți, samurai, cruciați, soldați ai Wehrmacht-ului, talibani, războinici zulu, cavaleri, ieniceri și spahii… Majoritatea erau întregi, dar unora le lipseau capetele sau diverse membre, împrăștiate printre leșuri. Noroc că ajunsesem la scări și nu mai trebuia să mă feresc de morți. Ei mergeau drept înainte, pe cursul firesc al istoriei, iar o parte din apă curgea, în căderi molcome de cascadă, peste treptele de marmură ale hotelului. Rănile de la picioare mi se închiseră, ca și cum nici n-ar fi existat, doar pielea mi se zbârcise urât de tot. Ar fi greșit să spun că asta se întâmplă din cauza apei, din moment ce, mai nou, cercetătorii britanici afirmă că pielea se încrețește pe fond nervos. Nu-i de mirare, la câte îmi fusese dat să văd numai în ultimele minute! În sfârșit, când am ajuns la recepție, era în perfectă stare. Pielea. Și recepția. Mai puțin recepționerul, ce ședea plictisit într-un scaun, cu ochii vârâți într-un telefon mai deștept decât el. Îmi dădusem seama acum o jumătate de ceas, când am ajuns la hotel. „Ce vânt vă aduce pe la noi? a zis. Vântul schimbării?” Și a râs de unul singur. „Poate Vântul printre sălcii”, am zis eu, încercând să par vesel. „Sau… Pe aripile vântului!”a șuierat el, și ochii i-au sclipit viclean. „Treacă de la mine”, am renunțat, indispus.
– Ei, domnule! mă întâmpină, ridicându-se în picioare. Cum vă place?… Ia stai puțin, adăugă ca pentru sine, scărpinându-se în creștet. E sau nu e cu semnul întrebării titlul asta? Asta-i întrebarea!
– Nu vă mai chinuiți, am răspuns, bosumflat, aproape cu ostilitate. Unora le place jazzul!
Și m-am îndreptat spre ieșire. Cerul era vânăt, dar piața strălucea de lumină galbenă. Mama și cei doi copii ai săi sporovăiau pe marginea pateului, depărtându-se agale. Câinele și îngerul erau exact în același loc în care-i văzusem ultima oară.
– Spune mai bine că nu ești înger adevărat! lătra patrupedul.
– Îți arăt eu ție! izbucni îngerul, scos din sărite, însă fără să-și deschidă aripile, solemn.
– Vai, mor de frică, ce să zic! Vezi doar că nu mai sperii pe nimeni!
– N-am venit să sperii lumea, dimpotrivă!
– Serios? Atunci, pentru ce-ai venit? Sau te pomenești că te-ai rătăcit! Ar fi chiar nostim!
– Nu-i treaba ta, câine prost!
– Câine prost? mârâi dulăul. Eu, câine prost?!
Și se repezi deodată la înger și-i prinse între dinți aripa dreaptă. Trăgea furios de ea, împrăștiind pene în jur, iar îngerul se apăra cum putea, lovindu-l peste spinare cu aripa stângă. Am sărit să-i despart înainte să se întâmple o nenorocire și să nu mai pot primi răspunsurile mult așteptate.
– Dispari! s-au întors spre mine și au strigat amândoi odată, într-un singur glas, un amestec curios de grai îngeresc și lătrat. Apoi și-au reluat periculoasa hârjoneală.
În clipa aceea se auzi primul tunet. Câinele o luă la sănătoasa, îngerul intră, trăgând o aripă după el, în prima farmacie, iar din văzduh prinseră să cadă, mai întâi ca o părere, apoi ca un torent, petalele multicolore.
Dan Marius COSMA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025