Artistul plastic Anastase Demian (1899, Budapesta – 1977, Baia Mare) nu este de fapt un băimărean ca origine, dar este înmormântat în cimitirul de pe Dealul Florilor, căci a fost în acest oraș cu intermitențe și și-a sfârșit viața aici. A practicat pictura de șevalet și fresca, contribuind la decorarea a trei mari catedrale: din Cluj, din Timișoara și din Sighișoara. Când eram încă un adolescent, doar elev de liceu, împreună cu trei camarazi: Ioan Alexandru, Liviu Petrescu și Ion Pop (adică Jean Pop, cum îi spuneam noi pe atunci academicianului de azi), l-am vizitat la el acasă pe Lucian Blaga. Acesta, la o întrebare a noastră despre descoperirea vocației, accentuând asupra importanței identificării unui posibil destin, s-a referit la un caz concret, pe care nu l-a numit, dar ulterior din ce în ce mai mult mi s-a consolidat opinia că îl avea în vedere pe Demian. Referindu-se la el, poetul ne-a vorbit despre orbirea cuiva care a insistat o viață întreagă pentru o profesie pentru care nu avea vocație și și-a ignorat adevărata lui înzestrare cu care ar fi putut deveni o mare personalitate creatoare a unui stil care l-ar fi impus pe plan mondial. Deci nu pictura, ci grafica ar fi putut fi șansa împlinirii sale ca artist.
Într-adevăr, dacă iau în seamă câteva cărți ale căror ilustrații sunt opera lui și pe care le am la îndemână, constat forța creatoare a lui Demian în domeniul graficei de carte. Mai întâi și pentru că tot a fost vorba de Blaga, să aruncăm o privire peste volumul Din lirica universală (tălmăciri de Lucian Blaga, coperta și ilustrațiile: A. Demian, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1957). După stilul și tehnica în care sunt realizate ilustrațiile din acesta, tuș negru compact peste albul paginii, gândul mă duce la portretele din profil prin care Goethe și elvețianul Lavater sperau că au descoperit o metodă de a-i analiza pe oameni, dar aici asemănarea este minimă și, prin desenele lui de o rară frumusețe și expresivitate, graficianul român se resemnează la realizarea unor efigii care identifică popoare și culturi.
Când sunt enumerați scriitorii, de predilecție poeți, cărora Demian le-a ilustrat operele, este omis un autor excepțional, poetul și traducătorul Adrian Maniu. Am la îndemână cartea Cântecul Nibelungilor (repovestită de Adrian Maniu, ilustrații de A. Demian, prefață de Edgar Papu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1958). Aici este reinventat prin desen un ev mediu timpuriu, cu candoare expresivă și cu erudiție. Altceva este însă important în ceea ce privește ilustrația de carte a lui Demian: faptul că îl suspectez că el este la originea atât de importantului curent, cultural și ideologic, al gândirismului. Fiindcă, înainte de apariția Poemelor cu îngeri, în sens propriu prin V. Voiculescu, dar și a făpturilor cerești care au inundat poeziile și a celorlați autori ortodoxiști, ele au fost creații ale graficianul nostru pentru a împodobi ca vignete paginile revistei Gândirea. Acolo, pentru prima dată la noi, un înger sapă printr-un ogor de porumb sau cosește iarba ori seceră grâul și multe altele ca acestea. Desigur, a existat un curent european, o modă, putem zice, prin Francis Jammes, Charles Péguy sau Rainer Maria Rilke, dar ceea ce s-a întâmplat la noi cu această autohtonizare a credinței creștine a fost de o amploare și de o profunzime fără egal.
Căci totuși, totuși, nu sub presiunea modei din Occident s-a dezvoltat la noi acest fenomen mistic, fiindcă lui îi putem afla o precedență mai degrabă într-un artefact românesc, păstrat în Biblioteca Vaticanului. Este vorba de un Prăznicar, un manuscris olograf și ilustrat, prin care scribul respectiv, un maramureșean, a ținut să consemneze sărbătorile creștine de peste an. Iar dintre toate ilustrațiile se detașează imaginea a ceea ce a fost numită Madona maramureșeană, o închipuire a Maicii Domnului cu Pruncul sfânt. Ea, cu toată măreția conferită de nașterea sacră, în costum popular, inclusiv cu ie și cu broboadă. Iar în brațele ei este copilul cu cojocel din blană de miel și ținându-și cochet în mâini o căciuliță din același material. Culorile sunt de extracție vegetală, palide, atenuate poate și de trecerea timpului peste ele. Nu este deci de mirare că artistul plastic dedicat o viață întreagă credinței creștine răsăritene își doarme somnul de veci în cimitirul de pe Dealul Florilor! Numele de botez al acestui macedonean, rătăcit prin Baia Mare, Anastase, înseamnă pe grecește Înălțarea, Învierea, Ridicarea din mormânt.
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (263), aprilie 2025