– Dar mai bine să-ţi povestesc de una Heda, prietenă cu fiul meu Al, o vagaboandă, care doarme pe sub poduri, nimeni n-o poate băga în casă de când le-a ars apartamentul ca un chibrit şi măicuţa ei s-a făcut scrum. Cică femeia s-a urcat pe un scăunel să pună ultimul glob în pomul de Crăciun, imediat după Revoluţie, când statul ne-a dat voie să avem pom de Crăciun şi când au apărut în prăvălie primele instalaţii de iluminat pomul de Craciun. Când a băgat instalaţia în priză, apartamentul a făcut buuum! şi totul s-a făcut scrum, din femeie n-a mai rămas nici cât să pună în sicriu. De atunci Heda umblă pe drumuri, se spală pe la internatele din oraş, îşi ţine lucrurile la Librăria Universităţii, fetele de acolo i-au improvizat un dulap în magazia de cărţi şi vagabondează toată ziua, criticând autorităţile pentru felul mizerabil în care administrează securitatea consumatorilor. Heda este cea mai tare în acest discurs, nimeni n-o taie la critica administraţiei locale privind securitatea consumatorilor. Are şi un program, bine ştiut de toată suflarea comunităţii. Sâmbătă, pe la amurg, în fiecare săptămână, Heda se instalează în foişorul din Parcul Central, acolo unde pe vremuri cânta fanfara militară, şi începe să cânte printr-o portavoce, mai ales cântece haiduceşti împotriva marketurilor din oraş. Descrie în cântecele ei un oraş sufocat de prăvălii, în pivniţe prăvălii, pe trotuare bodegi, în casele oamenilor prăvălii, în poduri prăvălii, tot oraşul e invadat de prăvălii, se văicăreşte vocea tabagică a Hedei. Și aceasta din cauză că în comunism era un singur magazin universal în centrul oraşului, spune Heda şi acela era aproape gol, din când în când câte o cutie de conserve, veche de câţiva ani, macaroane şi tot soiul de conserve de peşte, pe care nu le mânca nimeni, fiindcă acestea nu erau de mâncat. În acel moment al cântecului ei haiducesc se opreşte întotdeauna din cântat şi începe să plângă, plânge cu lacrimi amare, plânge până oboseşte, apoi se aşază pe vine şi doarme preţ de o oră. Lumea adunată în jurul ei stă încremenită într-o tăcere de mormânt, atunci vin jandarmii Primăriei şi o bagă într-o dubă, o duc la Poliţie, de unde Heda scapă mai întotdeauna, după ce pune poliţiştii să-i dea de mâncare, dar nu orice. Trebuie să-ţi spun că Heda este vegetariană, ea propovăduieşte viaţa sănătoasă, descreşterea economică şi revenirea la comuna primitivă, fără prăvălii, fără case, fără instituţii, oameni, animale şi plante într-o convieţuire armonioasă. Toată această filosofie începe cu mâncarea sănătoasă şi cu un mod de a gândi sănătos. Heda chiar a fost la un moment dat pe punctul de a-şi face o meserie din filosofia ei despre viaţa sănătoasă, numai că s-a gândit la ceva mai practic, a vrut să se facă mai întâi cosmeticiană. Trei lideri sindicali din oraş au umblat cu pită în straiţă pentru a face rost de bani, pentru ca Heda să urmeze cursurile Facultăţii de Medicină şi Farmacie, secţia Cosmetică, aşa le precizase Heda. „Vreau să mă fac cosmeticiană, una originală, am să redau frumuseţea femeilor, dar şi a bărbaţilor, am să descopăr viaţa fără de moarte şi tinereţea fără bătrâneţe”. În primul an, Heda a ascultat cu sfinţenie toate cursurile, se uita în ochii profesorilor hipnotizată, frecventa şi cursurile Facultăţii de Filosofie, încă se mai putea face acest lucru fără bani, se îngropase în Biblioteca Universităţii, ieşea de acolo doar să doarmă sub podurile din oraş, dar în cel de-al doilea an, Heda a început să comenteze ceea ce spuneau profesorii. Unii o priveau cu îngăduinţă, alţii se înfuriau şi o dădeau afară de la cursuri, dar, rând pe rând, Heda şi-a construit propriile ei cursuri, bazate toate pe alte principii, pe altă filosofie. Revoluţia Hedei în cosmetică fusese atât de completă, încât, în anul trei, Facultatea de Medicină şi Farmacie, în frunte cu decanul, au hotărât să nu o mai lase pe Heda să calce pragul facultăţii lor, cu toţii o suspectau că este nebună de legat, altfel de ce ar propune o altă filosofie despre cosmetică, în vreme ce aveau una consacrată şi care aducea venituri mai mari decât industria de armament. Doar medicamentele pentru bătrâni se mai vindeau atât de bine, deoarece medicii de familie reuşiseră să-şi facă un sindicat, care îi proteja de orice intruziune din afară, şi care, prin forţa lui asupra Guvernului, putea impune orice regulă de monopol, fiindcă cine nu ştie că fiecare om ţine la viaţa lui? Oricât de proastă şi de firavă ar fi aceasta, toţi se ţin cu dinţii să mai apuce un răsărit de soare şi de aceea farmaciştii au exploatat acest instinct de conservare pe plan internaţional, impunând reguli mondiale de protecţie a sănătăţii publice.
– Dacă americanii ar fi mai deştepţi, spunea uneori Heda în rarele ei expuneri publice sub formă de discurs electoral, „dacă americanii ar fi mai deştepţi, ar distribui televizoare şi calculatoare populaţiilor băştinaşe din continentul arab şi ar democratiza Islamul într-o sută de zile, fără pierderi colaterale, în ovaţiile poporului american, mare consumator de poveşti cu happy ending şi cu tradiţie de cuceritori”.
Heda a dormit o scurtă perioadă în gangul unui bloc, deasupra Librăriei Universităţii. Acolo era sediul Uniunii Scriitorilor. Heda nu lipsea de la niciun cenaclu, se uita chiorâş la cei care declamau versuri sau îşi citeau textele ca nişte actori de performanţă, se uita chiorâş pe sub şuviţele rebele ale părului, o claie de păr încâlcit, o imensă claie de păr încâlcit, sub care Heda îşi ascundea privirile, zâmbetul şi gândurile care îi scurtcircuitau creierul ca nişte trăsnete şi care o făceau să tresară fără vreo noimă, când cineva se uita la ea. Odată a ascultat un poet cum îşi spunea versurile, absent şi trist, prost îmbrăcat şi palid, un om al pivniţelor, avea să afle în curând Heda, aşa cum era ea un om care îşi ducea veacul pe sub poduri. Poetul Hedei, fiindcă din ziua în care l-a ascultat cum îşi spune versurile a auzit o voce cum cântă înlăuntrul ei, o voce care îi spunea: omul acesta este al tău, el s-a zămislit din trupul şi din creierul tău, omul acesta este al tău. După cenaclu, l-a luat de mână şi au plecat amândoi să contemple apusul de soare din balconul Uniunii Scriitorilor. Au rămas acolo, în balconul Uniunii Scriitorilor, mână în mână, până s-a făcut noapte, apoi până s-a făcut ziuă, ca într-un buzunar al timpului. Niciunul nu-şi dezlipea ochii din înaltul cerului și, mai ales, din asfinţitul soarelui, priveau fermecaţi spre acel spectacol, apoi s-au culcat în balcon, în sacul de dormit al Hedei. Poetul fusese alungat de acasă, soţia l-a bătut măr, după spusele lui, fiindcă nu a ştiut să aducă bani acasă, „dar mai ales pentru că avea impertinenţa să scrie poezii, fără să-i ceară nimeni acest lucru şi, mai ales, pentru că scria poezii pe care nu le putea vinde”. Decepționată de lipsa de „sprijin familial”, s-a hotărât să-l alunge de acasă, dar nu înainte să-l bată măr, s-o ţină minte şi „să nu mai strice vieţile altor cetăţeni”. Heda și poetul ei au dormit în balconul Uniunii Scriitorilor şi în sacul Hedei mai mult de un sezon. Dar într-o noapte rece de octombrie a năvălit peste ei o ceată de drogaţi, însoţiţi de câţiva poliţai, care s-au dovedit a fi homosexuali, fiindcă l-au legat pe poet de una dintre coloanele clădirii şi l-au violat până dimineaţa. Heda şi-a acoperit faţa în claia de păr încâlcit, dar îi auzea gemetele. Spre dimineaţă s-a lăsat o tăcere de mormânt, beţivii, poliţaii şi drogaţii laolaltă au mai chiuit o dată şi au plecat. Heda a aşternut sacul de dormit peste trupul de lemn al prietenului ei, a coborât la Librăria Universităţii, a dat telefon la Salvare şi a plecat din oraş.
Ana LUDUȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (262), martie 2025