Trebuie spus și că nebunia avea mai multe grade în oraș, așa cum și bolile sunt mai ușoare sau mai grele. Existau nebuni despre care se spunea că sunt periculoși și alții care aveau o reputație de oameni pașnici. Despre Ion al Paulii, de exemplu, se spunea că violase o fetiță și stătuse niște ani buni la pușcărie. A prins-o noaptea, i-a dat câteva palme zdravene de a umplut-o de sânge, a tras-o în fostul cinema „Balada”, devenit, între timp, o ruină infectă, și a batjocorit-o. Când a terminat, a lăsat-o acolo mai mult moartă decât vie. Așa umbla vorba și era posibil să fie adevărat. Ion al Paulii era tânăr pe atunci, avândca la treizeci de ani, și era deja nebun. Apoi a dispărut câțiva ani, se spunea că fusese la pușcărie, și s-a întors mai întunecat la minte ca la plecare, deși mai slab și mai sfrijit. Asta era pentru mulți dovada că-l bătuseră bine la închisoare și poate că așa și fusese sau poate că nu făcuse nimic din toate astea, ci fusese închis pe undeva, printr-un azil psihiatric, sau fugise în lume. În orice caz, era mai bine să nu te apropii de el și să nu încerci să afli adevărul.
Alt nebun era Pian. Ăsta era unul dintre nebunii liniștiți. Era deja bătrân sau cel puțin părea bătrân, deși era posibil să nu fi avut mai mult de cincizeci ani. De altfel, era de mirare că ajunsese și până la vârsta asta, fiindcă, în Câmpulung, nu existau nebuni bătrâni. Dispăreau într-o zi și nu se știa dacă muriseră și venise cineva să-i îngroape, unii mai aveau rude care se ocupau să le facă rânduiala sau o făcuse primăria pe spezele ei ori, pur și simplu, plecaseră nu se știa unde. Și ce dacă dispăreau? Nu așa ne ștergem toți, cum se topește ceara în fața focului?
Pian era liniștit, nu fugise niciodată în lumea mare și se spunea că e de acolo, din oraș, că fusese un copil normal, mersese la școală ca toți ceilalți, avea părinți și părinții erau și ei oameni la locul lor. De ce își pierduseră mințile nu se știa prea bine. Babele hrănitoare de pisici din blocuri spuneau că cineva îi făcuse farmece – o fată care se îndrăgostise de el și pe care el n-a vrut-o. El voia să meargă la facultate, să se facă învățător, și ea abia știa să citească, lucra la combinatul de fire sintetice și n-avea alt vis decât să se mărite și să stea la bloc, să-i vină apa caldă pe țeavă, la comandă. Fata se numea Nuța. Nu făcuse ea farmecele cu mâna ei, dar mersese la o vrăjitoare și asta a învățat-o ce să facă: să capete, cum o ști, ceva ce-l atinsese pe Pian, care pe atunci încă se mai numea Nicuță: o batistă folosită, o bucată de haină, un muc de țigară.
Asta n-a fost ușor. Nicuță nu fuma și nici nu avea obiceiul să arunce lucruri pe unde se nimerea, dar, până la urmă, Nuța a făcut rost de ceva și mai bun: un pieptăn folosit, cu fire de păr prinse în dinți. Baba și-a frecat mâinile de bucurie, vraja avea să fie și mai puternică! A luat apoi apă neîncepută, într-o noapte cu lună plină, și-a spălat mâinile ca semn că ea nu e vinovată de ce va fi, fiindcă ea nu-i voia răul băiatului, ci numai binele și făcea asta în numele fetei, nu pentru ea personal. A bolborosit descântece și vrăji, afumând și tămâind, apoi a umplut pe jumătate un borcan cu untură de găină în care băgase firele de păr de pe pieptăn. Borcanul l-a pus într-o sacoșă de rafie. Tot în sacoșă a pus câteva monede și un inel vechi, fără valoare. Pe Nuța a sfătuit-o cu strășnicie să pună sacoșa în așa fel, încât el, Nicuță, să fie cel care o găsește și cel care umblă primul la ea, altfel vraja risca să se întindă la un altul și nu se știa care vor fi efectele. Așa că fata l-a pândit multe nopți și zile ca să afle care ar fi cel mai bun prilej, într-atât încât ajunsese să fie mustrată la combinat pentru că venea la muncă târziu și chiaună și nu mai avea niciun spor. Prilej potrivit n-a existat. Nicuță stătea cu părinții, care plecau primii dimineața la serviciu, apoi ieșea și el să meargă la liceul pedagogic. Totuși, nu s-a îndurat să renunțe la plan. A lăsat sacoșa pe stradă, în fața porții, sperând că va ajunge la cel dorit. N-a putut să urmărească aievea ce s-a întâmplat apoi, deoarece era prea mare pericolul să fie zărită și nici n-ar fi avut curaj să vadă că farmecele ei pică în mâini greșite.
Cert e că, o vreme, nu s-a întâmplat nimic, astfel încât Nuța a crezut că descântecele n-au avut niciun efect. Baba a sfătuit-o însă să aștepte, fiindcă lucrurile astea nu se întâmplă peste noapte. Fata a avut răbdare o vreme, ba chiar a început să se intereseze dacă ceva se schimbase la cel pe care-l şi-l dorea drăguț, bărbat, însă totul părea să fi rămas la fel. Nicuță a plecat la București, la facultate, și Nuța și-a pierdut toată nădejdea. După o vreme a uitat de el. S-a măritat cu unul care lucra la pădure, pe la Hârtiești, s-a mutat acolo și nu l-a mai văzut niciodată pe Nicuță. Cu Pian s-a întâlnit prin oraș, dar nu l-a mai cunoscut.
Între timp, Nicuță, ajuns la facultate, a început să se schimbe și nu în bine. Poate că a fost șocul mutării în marele oraș unde, pe vremea aceea, nu puteai rămâne după studenție decât dacă obţineai buletin de București, iar asta nu era ușor. Erau ani grei, viața se înnegrise de tot. În cămine era frig, tovarășii din PCR considerau că paisprezece grade îi sunt suficiente omului în apartament, ba chiar că toată lumea e mulțumită că se fac economii și se poluează mai puțin. Tovarășii au fost, s-ar putea spune, niște ecologiști vizionari, oameni înaintea epocii pe care o trăiau. Camerele erau mizere și prost izolate, băile se aflau la capătul holului și primeau apă caldă doar două ore pe săptămână, timp în care toți studenții se îmbulzeau, se înjurau, se băteau ca să prindă un loc. După o săpuneală rapidă, căci apa caldă venea și dispărea pe neașteptate și acele două ore nu erau întotdeauna respectate, căminiștii se întorceau în camerele reci și se înfofoleau cu țoale și pocladuri, sperând să nu răcească.
Poate că din cauza asta, poate că din cauza mâncării proaste de la cantină, poate pentru că marele oraș l-a zdrobit în fălcile lui flămânde, Nicuță n-a rezistat prea mult la facultate. S-a mutat în gazdă la o bătrână, a început să meargă din ce în ce mai rar la cursuri, până când n-a mai mers deloc. Stătea în cameră toată ziua, uneori zăcând, deși nu era bolnav, alteori privind lung pe geam. Apoi a început să iasă, cobora în stradă și umbla razna, fără țintă, ore în șir. Alteori, nu se întorcea nici peste noapte. Gazda a încercat să-l ajute, dar Nicuță nu mai era în toate mințile, urla, o înjura, apoi îi părea rău, își cerea iertare, îi făcea diverse treburi ca să se răscumpere. Bătrâna nu știa din ce trăiește, de mâncat, nu mânca niciodată acasă, dar nici nu părea să se îmbete, nu mirosea a alcool.
Până la urmă, au venit părinții și l-au luat acasă. Nicuță nu era la gazdă. L-au așteptat. Când l-au văzut, nu l-au luat la rost, nu l-au certat. El nu s-a opus. Nici n-a știut să le zică ce se întâmplase. Nu se întâmplase nimic. Nu avea nicio problemă. Nu mai voia să meargă la facultate. Nu-l durea nimic, nu-i lipsea nimic. L-au dus la doctor: era sănătos. L-au dus la preot, i-a citit, fără folos. Băiatul începuse să mănânce, se întremase, dar nu puteai să-l scoți din ale lui. Să muncească pe undeva n-a fost chip. Se ducea prima zi, la insistențele părinților, apoi fugea, nu se mai întorcea acasă, nu știai de unde să-l iei. Ca să nu rămână fără el, părinții au acceptat să-l lase în apele lui.
Cum a devenit, din Nicuță, Pian nu se știe. Și nici când s-a apucat de desenat. Părinții au avut grijă de el o vreme, apoi au murit. Atunci Nicuță a plecat definitiv de acasă. Acolo, nu mai exista mâncare şi trebuia să se ducă să capete de undeva. Pe străzi, primea pomană. Probabil că atunci i s-a schimbat numele. Nu se știe nici cum de a rezistat atât de mult. Era foarte blând și tăcut, nu știa nici măcar să se apere atunci când ceilalți îl loveau. Întotdeauna plin de cicatrici, de sânge închegat, cu hainele murdare, nu părea din cale-afară de nemulțumit.
De la o vreme, s-a apucat de desenat. Desena cu o sfărâmătură de cărămidă, pe asfalt, chipuri naive de oameni ținându-se de mâinile ca niște bețe de chibrituri. Apoi a început să mâzgălească pereții blocurilor, până când cineva i-a dat un bloc de desen și creioane colorate. A fost cea mai mare bucurie pentru Pian. Culorile și hârtia i-au dat noi posibilități de a-și exprima gândurile. Desena naiv, stângaci scene simple: familia în grădină, copii care merg la școală, fetițe care se dau în leagăn. Unii ar fi spus că, în felul lui, avea un oarecare talent. Desenele le dădea cadou celor pe care, pentru că-l ajutau, îi dădeau de mâncare sau haine, îi iubea cel mai mult. Altele le întindea pe asfalt când stătea la cerșit, ca spre vânzare. În general, oamenii îi dădeau bani fără a lua un desen în schimb. Nimeni n-ar fi putut spune dacă Pian era fericit sau trist că oamenii nu-i luau desenele.
(Fragment din romanul „Gava nebunul”, în curs de apariție la Editura Universitară. Romanul a câștigat Premiul I la concursul de manuscrise al editurii și va fi lansat la târgul „Gaudeamus” din București.)
Andrei UNGUREANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (261), februarie 2025