Ceea ce a expus Vasile Știru în ultima parte a anului trecut, 2024, pe simezele de la Biblioteca Judeţeană din Baia Mare, într-un gest târziu de activitate amatoare și de ins la pensie, este o pictură narativă. Vom înţelege mai bine termenul, dacă vom lua ca exemplu maxim o pictură faimoasă aflată în Muzeul Naţional din București, tabloul lui Rembrandt Hanah implorând iertare Esterei, o scenă decupată din Vechiul Testament. Pictura înfăţișează așadar epica dintr-o carte a Bibliei ebraice. Iar acolo, în cuprinderea ei, povestea este doar pretext pentru fastuoasa desfășurare de splendori coloristice, cu jocul de lumini și umbre specific pictorului olandez și cu savanta sa punere în scenă a perspective spaţiului evocat. Importantă e așadar măiestria pictorului, iar naraţiunea este subsidiară. Sau mai degrabă să-mi aduc aminte de picturile lui Ion Murariu, blândul artist român din secolul trecut, care pornise din iubire pentru Ion Creangă să ilustreze năzdrăvăniile din opera acestuia, descriindu-le plastic pe vaste pânze pe care desfășura paleta unor minunăţii coloristice, pe care insuficient cunoscutul artist o stăpânea ca nimeni altul. Și la fel ca în precedentul exemplu, nu naraţiunea evocată, cunoscută foarte bine din opera humuleșteanului, este importantă, ci mai ales măiestria pictorului colorist. Vom înţelege astfel că apelul la conţinutul narativ al unui tablou îi obturează valoarea artistică în sensul în care povestirea nu ţine mai deloc de artă plastică, ci depinde de alte arte, de epică, de istorie și de altele ca acestea. Sau, ca să revenim aici la noi, în Maramureș, avem numeroase exemple de subordonări similare, de ilustrativism asemănător. Dintre clasicii școlii de pictură băimăreană, ramura românească, mi-l amintesc pe Traian Bilţiu-Dăncuș cu maniera lui descriptivist-etnografică, prin care prinde în opera sa scene folclorice cu ţăranii maramureșeni. Un utilizator al stilului acestuia găsim în picturile continuatorului său, ca măiestrie și tematică, Costan Dipșe. Este de reţinut de la aceștia realismul hieratic, poate de sorginte bizantină, cu care pictura lor descrie lumea de origine.
Expozantul de la Biblioteca Judeţeană are pentru comparaţie și doi contemporani de aici, din Maramureșul de azi. În primul rând, Vasile Jurje, consătean cu acesta, adică amândoi din Cicârlău, pictor scenograf de renume și, mai recent, descoperindu-se ca fiind și scriitor, și pictor de șevalet. Iar tablourile sale au ca subiect de predilecţie portretul unor femei, portret care nu este deloc fotografic, ci unul acut transfigurat, compus oarecum dintr-un joc de lumini. În ansamblu, aceasta este mai degrabă o pictură fosforescentă, în cadrul căreia trimiterea la realitate este evidentă, dar tot atât de evidentă este și distanţarea operei de artă de lumea din jurul nostru, faptul că mai presus de toate ea este nu atât o imagine a realităţii, cât mai degrabă expresia unui sentiment. Apoi, un exemplu încă și mai puternic este acela al artistului Mircea Bochiș, un maestru de o notorietate ce depășește hotarele ţării. Aș identifica pictura acestuia ca fiind una metafizică, deși utilizez termenul într-o accepţiune mai restrânsă decât cum a fost el folosit în Europa secolului trecut. Arta acestuia este una de o originalitate agresivă și totuși discretă în același timp. El pictează scene care, în primă instanţă, par a fi realiste, dar care în fond nu sunt chiar deloc așa. Mai întâi, să reţinem că își utilizează penelul nu pentru a valoriza culoarea descriindu-i nuanţele, ci dimpotrivă, preferând suprafeţele compacte, de parcă le-ar fi decupat. Apoi pretutindeni e o atitudine sarcastică, necruţătoare cu subiectele tablourilor sale, cu chiar condiţia de a fi a picturii.
În acest context saturat de profesionalism, lucrările lui Vasile Știru, încă prea puţine pentru a-l putea impune cu adevărat, sunt remarcabile prin uriașa lor ambiţie de a ilustra o mitologie nordică, insuficient identificată. Dincolo de această condiţie ingrată, sunt de reţinut desenul viguros și mânuirea cu dezinvoltură a culorilor, nuanţate și plenare în felul lor. Modul în care el ilustrează teme din folclor, fie ele și așa suspendate cum sunt în aceste tablouri, adică obscure în ceea ce privește pretextul lor narativ, acest fel are darul de a impune o personalitate care își merită locul în școala recentă a picturii băimărene.
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (261), februarie 2025