Constat acum, când am intrat pe ultima linie dreaptă, că e momentul să mă ocup de arhiva adunată într-o viață, care e vraiște, o parte rămasă în țară, alta renăscută aici, în cei șaisprezece ani de când am devenit resident în Germania. Demersul e complicat și obositor și cele mai multe probleme, dincolo de manuscrise și scrisori, mi le pune Jurnal-ul. Țin jurnal din 1966. O bună parte e încă în manuscris sub forma unor caiete dictando „cu spirală”. Alte părți au apărut în volumele Jurnal (1999), Țărmul târziu (2004) și Europa din noi (2008), iar numeroase fragmente, de-a lungul timpului, prin reviste. Încercând o ordonare și, în primul rând, o așezare în ordine cronologică, mi se întâmplă să dau și peste pasaje răzlețe, de sine stătătoare, de care uitasem, iar acum mi se par cât se poate de elocvente fie pentru epocă, fie pentru geneza unora dintre scrierile mele și care sunt instantanee istorice, asemenea următoarelor două, pe care le dau publicității acum.
Primul ține de istoria vieții literare, mai bine zis, de culisele ei. Mă aflam în iulie 1981 la București, delegat la Conferința Națională a Uniunii Scriitorilor din România:
Au fost zile lungi, fierbinți (la propriu), pline de tensiune, dar și de frumusețe. Un magnific recital al demnității profesionale. Chiar dacă nu va avea rezultate practice, a fost pentru noi toți un prilej de defulare, iar pentru ceilalți o demonstrație că minciuna și incompetența nu pot fi suportate la infinit. Cu o zi înainte a avut loc o ședință cu „activul de partid”; n-am participat, nefiind „activ”. S-a răspândit imediat vestea că Dumitru Popescu-Dumnezeu a făcut gafa de a afirma că „e timpul să faceți curățenie în grajdurile Uniunii”. Țoiu îi dă replica pe loc: „Stimate coleg, vă rog să vă reconsiderați cuvintele și să nu uitați că și dumneavoastră aveți onoarea de a face parte din aceste grajduri”. Incidentul are urmări: e atacat și în timpul dezbaterilor din zilele următoare, îndeosebi de Dan Deșliu. De altfel, nu participă decât la ședința de deschidere, apoi nu se mai arată. Stau până la capăt Ilie Rădulescu, rezonabil, și Suzi [Suzana Gâdea], luând tot timpul notițe, sârguincioasă. Nu și-a deschis însă pliscul nici măcar o dată, suportând cu un tăcut stoicism (sau cu o tembelă perplexitate) totul, până și enorma aluzie a Ninei Cassian, care, apropo de actuala situație din cultură, zice că a văzut la Târgu-Jiu o vacă frecându-și fundul de Coloana lui Brâncuși. Vaca e însă inocentă, zice ea, n-are nicio vină, iar noi rămâne să ne consolăm cu convingerea că vaca trece, Coloana rămâne.
În prima dimineață, când am ajuns la Sala Palatului, în stradă aștepta o mulțime cu pancarte, drapele, tablouri, pionieri în ținuta lor festivă. Un individ tocmai îi împrăștia pe toți; am înțeles că Unicul nu ne mai „onora cu prezența”. Faptul a fost resimțit ca o jignire și a adăugat încă o undă de nemulțumire peste aceea iscată de incidentul din ajun. Mesajul său a fost primit cu o răceală jenantă, cu atât mai mult cu cât lansa și ideea nefericită a „încadrării” scriitorilor într-un loc de muncă. Pentru ca apoi, când i s-a dat cuvântul pentru a citi Darea de Seamă, Mac[ovescu] să fie primit ostentativ cu îndelungi și entuziaste aplauze. De câte ori apoi i s-a pomenit numele, sala izbucnea în aplauze. De altfel, a avut și cel mai mare număr de voturi în final – 375 din 449 –, urmat de Doinaș, Fulga și Buzura. Degeaba însă, pentru că tot D.R.P. a fost „ales” prin numire ocultă, desi nu întrunise jumătate plus unu din voturi.
Conferința a început cu citirea de către Mac, cu tonul lui solemn și calm, a numelor celor nouăzeci de scriitori morți de la ultima Conferință – unul la două săptămâni. Momentul de reculegere în tăcerea căruia am simțit cu toții fluturând asupră-ne aripa destinului. Și inevitabila întrebare pe care fiecare și-o va fi pus în clipele acelea: pe care dintre noi ne vor citi oare la Conferința din ʼ85?
Alocuțiuni memorabile, strălucitoare, amare, ironice, dure, disperate: Sântimbreanu, Daniela Crăsnaru, Vl. Colin, Deșliu, Nina Cassian, Ileana Mălăncioiu, Dinescu, Ioan Alexandru, Paler, Eugen Jebeleanu, Berwanger, Radu Tudoran, Manolescu, Iorgulescu, Doinaș și alții care-mi scapă acum. Doinaș, vizavi de poezia penibilă, zisă patriotică, și de o anume poezie citită de Unicul cu câteva zile înainte, în auzul țării și al lumii, citește în întregime poezia lui Topîrceanu, încheiată cu cugetarea lui Guță Popândău. Și speech-uri penibile. Unora sala nici nu le-a îngăduit să ajungă până la capăt: Virgil Teodorescu, Pompiliu Marcea, Râpeanu, Pop Simion, chiar Balaci, chiar, până la un punct, Bogza, care a citit iar ce a scris el „acum doisprezece ani”…
Nimerit în comisia de numărătoare a voturilor. Ne-am intrat în atribuții la ora 17:30 și am terminat în zori, în jurul orei 6. Noaptea aceea kafkiană, cum a numit-o Andrei Pleșu: năclăiți de zăpușeală, amețiți de oboseală, terorizați de niște „instructori de la C.C.”, veniți „să ne îndrume”, în realitate însă urmărind șansele oamenilor lor. Văzându-i că nu ies, ne pun să verificăm și să paraverificăm numărătoarea. Degeaba: s-a numărat corect, oamenii lor n-au destule voturi. Pe la 8 apar Dăscălescu, Ilie Rădulescu, Suzi, „tovarășa Sonea” (tot auzisem de ea, eram curios s-o văd: o babă sinistră, neagră, cu cocul de rigoare în preajma Unicului). Vor și ei să afle „cum a lucrat comisia”, arborează surâsuri protocolare și imparțiale, de fapt sunt intrigați, consternați, probabil se și tem să-i raporteze Unicului dezastrul. Li se dau explicații, le acceptă, n-au încotro, componența Consiliului nu mai poate fi modificată. Se va recurge în schimb la puciul numirii lui D.R.P.
În replică la Mesaj, Conferința adoptă în unanimitate introducerea în Statut a articolului 11, prin care se recunoaște profesiunea de scriitor.
Câteva apariții penibile […], Fănuș Neagu, care, cu o seară înainte, la restaurantul Uniunii, în dispoziție etilică fiind, l-a izbit peste față pe Eugen Todoran, se urcă și el la tribună spre a protesta împotriva introducerii pe lista de candidați a lui Dorin Tudoran: se opune pentru că, spre a candida, D.T. „trebuia întâi să se nască”. Atât spune și coboară, mândru de perla ouată. Reacția ostilă a sălii.
Cuvintele cu care Radu Tudoran își încheie alocuțiunea: „Vai de acel președinte care nu va fi ales de majoritatea noastră!” Parcă ar fi presimțit… De altfel, discuția cu el într-o pauză e una dintre amintirile frumoase ale acestor zile. Mă previne să nu-mi fac iluzii: cei mai mulți dintre cei care au vorbit atât de frumos au ținut de fapt discursuri electorale. Nimeni nu e dezinteresat, fiecare urmărește ceva. Azi nu mai există decât prietenii de cârciumă sau de interese, pe vremea lui erau prietenii de idei, ce frumoase prietenii, ehei… Îi spun ce cred despre cărțile lui, mai ales despre cele de călătorii, mă ascultă cu interes acut, nedisimulat, e sincer impresionat când îi evoc scena din metroul de la Leningrad, când are revelația condiției sale de călător, și pe urmă o re-evocă el cu entuziasm retrospectiv, dar și cu nostalgie. E înalt, cu părul alb și fruntea înaltă, cu ochi în care ceea ce m-a surprins înainte de toate a fost o anume candoare și sinceritate, și blândă cuviință, cum nu mai pot fi văzute decât în ochii unor ultimi mohicani din generațiile vechi. La despărțire, îi spun că a fost o cinste și un vechi vis să-l cunosc și asta îi provoacă o subită emoție, se înclină cu palma apăsată pe inimă și buzele îi tremură ușor, dar nu mai puțin emoționat sunt eu însumi. Probabil că eram puțin cam caraghioși astfel, în colțul în care ne-am retras din rumoarea foaierului.
Și tot dintre cei vechi, dar încă mai vechi, foarte probabil văzuți acum pentru ultima dată: Ștefana Velisar-Teodoreanu, incredibil de măruntă, un pumn de trup, rezemată într-un baston dintre acelea de se vând prin stațiunile balneare și cu un chip de copil sub ochelari mari, surâzător, cu aceeași blândă și candidă politețe în expresia ochilor. Și
Mihai Moșandrei, piele și os, adus de spate, rezemat și el în baston, păr argintiu ca un nimb în jurul capului, mustață albă, pe oală, chip blajin de mister Chips. Stă în tot timpul dezbaterilor și aplaudă entuziasmat, cu mâini prelungi și slabe, ridicate deasupra capului, ca pionierii.
Al doilea pasaj ține de istoria pură și simplă. Suntem la Deva, în mai 1982:
Casele de vizavi, nici măcar vechi, trainice, sănătoase, gospodărești, cu puțină curte, cu câte un copac, cad exact pe axul noului bulevard. De aproape o săptămână trăim cu spectacolul dezolant al demolărilor sub ochi. Nu i-am cunoscut pe niciunul dintre oamenii aceștia, dar i-am văzut acum golindu-și casele cu gesturi încete, ofilite de tristețe, și de atunci mă tot bântuie sentimentul zădărniciei. Întâi au început să strângă de prin curte, să desfacă șoproanele, să taie arbuștii și copacii, să strice gardul. Aveam în fața ferestrei, de opt ani, de când stăm aici, un nuc și un mesteacăn. În zilele toride, umbra lor, doar vederea umbrei lor peste iarba grasă a curții era reconfortantă. Ei ne spuneau dacă bate vântul și cât de tare. Ei ne vesteau primăverile șiîntomnările. I-au doborât cu securi și fierăstraie. Zăceau de-a curmezișul curții, iar oamenii se foiau în jurul lor tranșându-I ca pe niște animale stranii, de pe alt tărâm. În locul lor a rămas pustiul. Urmează apoi scosul lucrurilor, tot ce se adună într-o viață, încărcatul sub ochii trecătorilor sau ai noștri, ai celor „de la bloc”, care urmărim spectacolul de la ferestre, cu inconștientă indiscreție, țintiți de o stranie, tulburătoare fascinație. În ceea ce mă privește, m-au atras și m-au afectat dintotdeauna priveliștile momentelor crepusculare. Cel de acum semnifică sfârșitul unui capitol din viața orașului și – de ce nu? – chiar din a noastră, din a mea îndeosebi.
Cunoșteam aceste case din copilărie, de când veneam în vacanțe la Hărțăgani și treceam de fiecare dată prin fața lor, în drumul de la gară spre autobuzul lui Truți Gabor, o rablă care făcea cursa Deva-Băița, plecând din spatele hotelului vechi, fost al lui Groza, de pe actuala stradă Karl Marx, pe atunci Octavian Goga, pavată cu pietre de râu…
Pe urmă au dat jos țiglele și lemnăria acoperișului, după aceea ușile și tocurile ferestrelor. Au rămas numai zidurile goale, cu ferestrele ca niște ochi orbi. Un bulldozer s-a răsucit de câteva ori prin preajmă, cu râtul lui, ca un mistreț apocaliptic, a răscolit și a năruit tot ce mai rămăsese în picioare prin curți.
Primele ziduri s-au dărâmat azi. Casa cu alură rustică, joasă, cu târnaț. O locuiau un moș și o băbuță. După ce i-au luat acoperișul, am văzut interiorul: două odăițe și o bucătărie, stil vagon, unde se intra direct de afară. Singura modestă printre celelalte. Bătrâneii și-au dus puținul lor avut, dar pe urmă s-au întors. Tot timpul cât a durat operațiunea desfacerii acoperișului s-au agitat prin jur ca două păsări cărora li se strică cuibul. Când n-au mai rămas decât zidurile goale, au plecat. Azi dimineață a apărut buldozerul galben și, în mai puțin de zece minute, a făcut una cu pământul tot ce a mai rămas. Mâine, probabil, e rândul celorlalte.
Case în care s-au născut și au murit oameni, în care s-au trăit mari bucurii și sfâșietoare tristeți știute doar de cei dinăuntrul lor, case cu zidurile impregnate de amintiri, de cuvinte rostite, de mirosul mâncărurilor, al scutecelor, florilor, medicamentelor, brazilor de Crăciun. Acum e noapte, o noapte de vară – s-a îndreptat în sfârșit vremea – și când m-am uitat pe fereastră în strada goală, aproape cufundată în beznă, le-am revăzut, ruine întunecate și pustii, ca după un bombardament.
Iată, deci, și neașteptata „documentare” pentru Casa fericiților, care are ca punct de plecare tocmai drama demolărilor.
Ieri seară, pe la nouă, am fost supuși unui „exercițiu de alarmare a populației”. Ca și cum populația n-ar fi destul de alarmată. S-au stins luminile, s-a întrerupt circulația, ruinele de vizavi ofereau decorul adecvat. A reușit să fie destul de sinistru. După patruzeci de ani am auzit din nou urletul sirenelor care mi-au terorizat copilăria. Lizuca n-a reacționat în mod deosebit, doar că era ușor agitată și vorbea puțin mai tare decât ar fi fost nevoie.
Totul e din ce în ce mai trist.
Radu CIOBANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (260), ianuarie 2025