Într-un târziu, preotul îi deschise. Deşi raţiona că noaptea încă se iubeşte cu petecul de lumină venit pe furiş, ca un puştan cu frica să nu-l prindă părinţii fetei, bătuse în uşa de lemn putrezit, animalic, cu picioarele şi cu pumnii strânşi, având în minte o pildă a părintelui în care le spusese că Dumnezeu nu doarme niciodată şi că la orice oră din zi şi din noapte e disponibil să le asculte rugăciunile şi durerile. Cum Preabunul nu îi răspunsese, deşi îi cântase, îi recitase, ba chiar îl strigase urlând tot drumul, apelase la soluţia cea mai la îndemână, popa Bucur, singurul reprezentant al Domnului pe care îl cunoştea personal.
Slujitorul Domnului îl privi buimac. Nu, nu era de vină ora, ci faptul că în faţa lui stătea pe picioarele lui mortul căruia îi citise deunăzi feştania şi pentru care programase slujba de îngropare imediat ce poliţistul de la judeţ va ajunge să facă cercetarea posibilei crime… „Necuratul se joacă cu mine”, își spuse slujitorul Domnului și îşi duse instinctiv mâna la gât să caute cele mai bune arme de apărare în asemenea situații, crucea sfințită de la muntele Athos, pe care o atinsese și de racla tuturor moaștelor la care se închinase de-a lungul vremii. Tot la gât avea şi pliculeţul cu trei fire din barba părintelui Ghedeon, pe care îl purta prins de şiragul de mătănii… Necuratul, chiar dacă îi apăruse sub chipul blajin al lui Nea Ionică, nu avea cum să nu fie alungat de armele acelea imbatabile.
„Încă dorm…”, se gândi văzând că fantasma nu dispare, chiar dacă rostise și o rugăciune de apărare împotriva farmecelor, şi îi veni în cap cutuma că trebuie să te ciupeşti sau să îţi dai o palmă, ca să îţi dai seama dacă trăiești în vis sau în realitate. Era un tip sensibil, chiar dacă era o matahală de om, nu avea deloc toleranţă la durere, aşa că alese să îi dea palma lui nea Ion.
Mâna părintelui, mare ca o lopată, îl lovi pe Ionică fără milă şi-l zbură cât colo, precum zburaseră pe vremuri paiele din căsuţa porcuşorului sub suflarea aprigă a lupului. Ionică simţi cum ochii îi joacă aiuritor în cap, cum imaginile se amestecă între ele, iar părintele îi apăru în filmul acela ciudat, când aşa cum era în realitate, îmbrăcat cu pantaloni largi de pijama şi cu o bluză ce nu-i acoperea burta voluminoasă, când un animal imens, roşu ca un rac fiert, cu copite ca de vită, cu degetele mari şi încovoiate ca nişte gheare, terminate cu unghii lungi şi murdare, cu faţa schimonosită a ură, învăluit într-o mantie neagră de mătase strălucitoare.
– De ce dai, mă?! De ce dai? Am venit la tine pentru o mângâiere, să pui şi tu o vorbă bună la şeful tău şi tu…. Vine omul cu probleme, că te lauzi pe la slujbe că ţi-e casa deschisă oricând pentru noi şi tu… ne pedepseşti că îndrăznim să venim doar că nu-ţi convine ora sau cum sunt îmbrăcat? Ce eşti tu?! Om sau drac?!
– Ptiuuuu, ptiiuu, ptiuu! scuipă preotul de trei ori, poate cu gândul că saliva lui, cu urme încă de vin sfiinţit, ce-l băuse cu câteva ore mai devreme, va arde necredinţa enoriaşului şi blasfemia lui, ce plutea ca un norişor, dar care se putea transforma într-o furtună care să cuprindă tot satul. Ionică…, Ionică…, să mergem să vorbim ca oamenii, ca cei cu credință și dragoste față de semeni și de Dumnezeu, și să lăsăm necuratul să stea acolo unde e, nu să-l aducem printre noi, cu fapta, cuvântul sau gândul…
Ionică se lăsă dus ca un copil de mâna mare şi atotcuprinzătoare a părintelui, ce-l înfăşurase, precum face o anacondă cu prada, şi-l conducea în casă, către living room-ul, cum îi plăcea coanei preotese să spună, plin de fotolii şi canapele cumpărate la reducere şi cu pereţi ce combinau zeci de icoane cu pozele înrămate ale vedetelor de cinema, unele, sumar îmbrăcate.
– Icoanele sunt ale mele, pozele cu starurile de cinema sunt ale coanei preotese, îl lămuri preotul, văzându-i privirea mirată de acea alăturare ciudată. Și sfinții, și apostolii au fost vedete în felul lor, lumea îi căuta, îi iubea, nășteau și ei pasiune și ură… Coană preoteasăăăă! Scoală și pregătește ce e mai bun de mâncare! Fratele nostru este mai flămând ca noi și are nevoie mai mare de mâncare decât avem noi… Dacă tot pui masa pentru Ionică… așa, că nu se cade să-l las să se ospăteze singur, fă-mi și mie te rog niște carne la garniță, două ouă zdrențe și scoate și un castron de murături asortate din butoi… Și mai adu și două sticle din vinul roșu de împărtășanie, că orice cuvânt pe care-l spune nea Ionică poate fi privit ca o rară împărtășanie.
Preoteasa, femeie ascultătoare, se ridică din pat fără să comenteze şi pregăti, la porunca părintelui, o masa copioasă pentru oaspetele inopinat. Părintele se liniştise: îi dăduse să bea lui Ionică un pahar cu agheasmă, iar acum bătrânul era la al treilea pahar de vin sfinţit, dacă ar fi fost un moroi, sigur băuturile sfinte i-ar fi ars şi găurit măruntaiele și s-ar fi împrăștiat în bucăți pe podea, cum văzuse el în niște filme cu exorcizări. Era poate o minune că omul acela se ridicase din morţi. Era poate un semn de la Dumnezeu că satul lor neînsemnat, ce nici nu apărea pe harta țării, e un loc ce va fi tuturor cunoscut datorită minunii pe care numai bunul Dumnezeu putuse să o înfăptuiască. Dar de ce să-l fi ales tocmai pe Ionică, un ins pe care nu-l deosebeai într-o mulțime, care nu făcuse mai nimic în peste şaizeci de ani de viaţă, în afară de trei fete cărora nu fusese în stare să le facă zestre şi stăteau înghesuite cu el, în căsuţa joasă de chirpici de la marginea satului?
– Bine, nu sunt nici nişte femei frumoase, altfel ar fi găsit un creştin care să le ia. Nici frumoase, nici cu avere, şi cu nasul pe sus, că au făcut facultate. Mare brânză, ce să zic! La ce le-a folosit, că tot muncitoare lucrează la fabrica de conserve, cu toată engleza şi franceza lor? gândi cu voce tare, mai ales văzând că tatăl fetelor despre care se pronunţa e în lumea lui proprie şi nu-l ascultă, deci nu îl poate ofensa.
Coana preoteasă, care era la curent cu toate amănuntele din sat, oricât de mărunte ar fi fost ele, înțelesese imediat despre ce e vorba și dădu aprobator din cap, mai ales că cea mijlocie a lui nea Ionică refuzase un văr de-al doilea de-ai ei, doar fiindcă era tractorist și venise la întâlnire mirosind a cartofi prăjiți, de la uleiul folosit drept combustibil în loc de motorină.
Ionică nu auzise nimic. Era la a doua farfurie de mâncare, pe care o devora flămând. Deşi avea un trup firav, simţea o foame de lup şi o sete de parcă trăise o lună în deşert. Printre înghiţituri, îi spunea autist preotului, neascultând și nerăspunzând la nicio întrebare a acestuia, povestea aceea halucinantă, cu oamenii care îl biciuiau, îl batjocoreau şi-l forţau să urce încontinuu, cu greutatea crucii legate în spate, pe un deal pe care nu-l ştiuse niciodată să existe în satul lor de câmpie.
Preoteasa pregătise o cămaşă mai veche de-ale părintelui, nişte şosete şi ceva de încălţat, să acopere goliciunea omului rămas doar în nişte pantaloni rupţi. „Să fie pentru sufletul lui tata, nea Ionică, că a murit săracul supărat că nu a avut și el un nepot care să-i împlinească bătrânețea.” Aduse apoi un tub de alifie de aloe, „o minune adusă de o verişoară tocmai de la Paris”, şi-l unse grijulie pe Ionică pe rănile din palme, de pe frunte şi spate. Observând că picioarele goale ale bărbatului erau şi acestea pline de sânge, găurite, luă un lighean cu apă fierbinte de la boilerul electric şi-l spălă şi-l şterse melancolică, ca şi cum ar fi spălat picioarele copilului său, ce refuza să vină pe lume, deşi şi ea, şi părintele şi-l doreau cu îndârjire şi fusese la spital, la Bucureşti, pentru mii de tratamente, ba chiar, cu toată împotrivirea consorţului, şi la un vraci, despre care auzise ea că umpluse de viaţă multe burţi sterpe ca a ei.
– Nu am putut niciodată să-mi imaginez îngeri la oraș!, mărturisi Ionică cu voce tare, având în minte încă vie imaginea tatălui său printre blocurile gri și reci, pe care rufe colorate stăteau la uscat, întinse pe sârme improvizate pe la geamuri, de parcă cineva ar vrea să dea măcar o pată de culoare orașului gri. Nu am putut niciodată să-mi imaginez îngeri la oraș. În copilărie, credeam că ei stau pitiţi în podul casei, printre fânul uscat, nuci, prune şi pere, şi veghează de acolo la bunăstarea gospodăriei. Oare în oraşul cu o mie de blocuri sunt repartizaţi pe apartamente sau unul pe întreg blocul? M-am urcat de multe ori noaptea în vis pe blocurile din oraș, încercând să-i găsesc printre antene sau printre crăpăturile de smoală. Ori poate, poate Dumnezeu le-a cumpărat laptopuri la toţi, când a fost oferta cu reduceri de Crăciun şi ne aşteaptă rugăciunile pe e-mail… Dintr-o lipsă de imaginaţie care nu-mi este specifică, nu am putut niciodată să îmi imaginez îngerii în oraş! Pentru mine, un înger adevărat miroase întotdeauna a fân, a prune şi a pere uscate.
– Ce să faci, nea Ionică, răspunse melancolică preoteasa, încălțându-i grijuliu, ca unui copil, picioarele spălate și șterse cu niște șosete flaușate ale preotului. Toţi avem probleme… Doru îmi mai povesteşte din ce mai vine lumea să se plângă, bine, câte puţin, să nu strice taina sfântă a spovedaniei, dar na, sunt şi eu curioasă. Aici nu ai reviste, nu ai saloane, nu ai magazine cu haine… trebuie să îmi mai umplu şi eu timpul. Lumea are probleme multe, nea Ionică. Auzindu-le, nu mă mai miră prin ce ai trecut dumneata. Pentru unii, că le e vaca bolnavă e capăt de ţară şi se dau de ceasul morţii şi-l cheamă pe părintele să sfinţească grajdul, de parcă Dumnezeu nu ştie el mai bine de acolo sus, din ceruri, cât îi e scris fiecărei vieţuitoare să trăiască. De ce ne-om teme de moarte, când e singurul lucru pe care îl ştim sigur în viaţa asta, eu n-am să înţeleg… E drept, poate că plecăm cu regrete. Uite, eu şi părintele ne chinuim de ani de zile să facem un copil… Am făcut cele mai scumpe tratamente, degeaba, mi-au făcut acum vreo două săptămâni, la Bucureşti, injecţii de îmi crescuse mustaţă ca unui bărbat, îmi era şi rușine să mai ies pe stradă… ce n-am făcut pentru asta… Am fost toată vara asta la Sovata la tratamente, toate colegele mele de salon au pântecele pline de viață, numai eu am rămas lebăda neagră, ce nu-și găsește locul în albețea maternității.
Ionică stătuse absent, în lumea lui, mâncând încontinuu, bând sticlă după sticlă din vinul acela roşu, gros, de împărtăşanie, povestindu-şi repetitiv fantasma pe care o trăise. Cuvintele femeii despre pântecul ei sterp îi răsunară în creier însă limpede, distinct şi repetat, ca un clopot ce sună școlarilor sfârșitul pauzei. Lăsă mâncarea şi-şi puse mâna pe burta femeii, cu un gest ferm, ce nu lăsă loc de ripostă. Îi trecuseră şi foamea, şi setea, simțea cum toată mâncarea și băutura se transformă rapid în energie, ce-i circulă prin corp și începe cu o forță nevăzută să se canalizeze în palmă. Femeia, luată pe nepregătite de mişcarea bruscă a bătrânului, nu ştiu cum să reacţioneze şi rămase împietrită în loc, cu ligheanul de apă murdară, plină de noroi și sânge, în mână.
Părintele își spuse că Ionică, de la moartea aceea clinică sau ce fenomen medical trăise, o luase razna de-a binelea și, uitând de dogma creștină a iertării, căuta deja prin cameră după un scaun mai vechi, la care ar fi dispus să renunţe, rupându-l în capul omului aceluia care, evident, dacă nu era un moroi, cum bănuise prima oară, trebuia internat într-un ospiciu, judecându-i faptele: îi mângâia nevasta pe abdomen, cu mişcări circulare, lascive, coborând uşor spre locuri sfinte, unde numai el trebuia să aibă acces, aşa cum zice şi taina sfântă a căsătoriei. Când Ionică ridică cămaşa de noapte a femeii, dezgolind zona atent epilată („măcar atât să am şi eu grijă în colţul ăsta uitat de lume”), părintele se ridică cu scaunul în mână şi-l aruncă spre Ionică, hotărât să spargă în bucăţi imaginea aceea hidoasă, cu degetele zbârcite şi noduroase ca o rădăcină de copac, ce atingeau zona atât de delicată a nevesti-sii. Din fericire, băuse cot la cot cu Ionică şi scaunul ghidat de privirea tulbure se duse departe, zăbovind pe un perete şi spărgând un tablou, ce o înfăţişa pe Marline Monroe în celebra ipostază cu rochiţa ridicată de curent. Nici Ionică, nici nevastă-sa nu se mişcară însă deloc, nu-i tulburară nici urletele părintelui, nici zgomotul sticlei sparte în bucăţi.
– Peste şapte luni o să ai un băiat. Mulţumeşte-i fecioarei Maria pentru bunătatea ei şi schimbă peretele ăsta de poze lumeşti cu icoane ale Preacuratei.
(Fragment din romanul Biserica cireșelor amare)
Cristian MELEȘTEU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (258-259), noiembrie-decembrie 2024