Dalina BĂDESCU

Varianta laică a arhitecturii sacre, așa cum a fost ea concretizată material prin lăcașurile de cult, la început temple și ulterior biserici, este memorialul. Înrudită cu cea religioasă, arhitectura memorială preia o bună parte atât dintre funcțiile, cât și dintre soluțiile de manifestare și de construcție efective, nu atât din arhitectura bisericii, cât din cea a cimitirului sau,
într-un sens mai cuprinzător, din cea a necropolei cu toate extensiile sale.
Un prim aspect care trebuie clarificat, înainte de a analiza fenomenul arhitecturii memoriale românești, este acela de diferențiere conceptuală între monument și memorial. Monumentele, în primă instanță sub formă de busturi amplasate în spațiul public, apar în România abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, răspunzând unei nevoi politice, aceea de a acredita și de a cimenta valorile nou formatului stat românesc. Busturile oamenilor politici, autohtoni sau străini, care au luptat pentru formarea statului, amplasate pe socluri înalte, uneori și cu personaje arhetipale, simbolizând poporul român aducând omagii marilor personalități reprezentate, alcătuiesc nucleele unor amenajări urbane noi, mici piațete în care lucrările pot fi contemplate de trecători, practică ce se păstrează și astăzi. Spre deosebire de arhitectura memorială, aceste monumente, chiar dacă lucrează cu memoria, au un rol de contemplație pozitivă, în sensul în care subiectul rememorării nu este unul al tragicului, ci al eroicului, al exemplarului. Memorialul, în schimb, are ca funcție principală reactivarea unui eveniment istoric negativ, dramatic, cu rolul fundamental dublu: primul de contemplare activă, de înțelegere și de asumare ale trecutului, astfel încât respectivul eveniment să nu se mai repete în viitor, iar cel de-al doilea de reculegere și de vindecare.

Monumentele și memorialele n-au lipsit în nicio clipă din arealul public contemporan, în perioada liberalizării artelor, iar începând cu a doua parte a deceniului șase, au existat mai multe direcții de abordare, uneori chiar în cadrul operei aceluiași artist, în momente diferite sau uneori chiar simultan. Pe de o parte, s-a mers pe direcția oficială, cea care pretindea o fuziune între arte, în care sculptura, pictura și decorativul se subordonează arhitecturii, iar pe de cealaltă, s-a experimentat o îndepărtare de edificiul în sine, de limitele fizice ale memorialului, cele marcate prin pereți, prin ziduri, și s-a apelat la formele lui primordiale, deschise, ale luminișului heideggerian, așa cum Brâncuși însuși procedase în cazul ansamblului Calea eroilor.

În 1964, la Carei este inaugurat Monumentul ostașului român, la împlinirea a două decenii de la cel de-Al Doilea Război Mondial, în prezența comandantului Forțelor Armate, Leontin Sălăjan, și a autorilor ansamblului, arhitectul Anton Dâmboianu și sculptorul Vida Gheza. Cu o deschidere frontală de optsprezece metri, o adâncime de cinci metri și o înălțime de doisprezece metri, complexul monumental este la limita dintre arhitectură și sculptură, având dimensiunile și autoritatea primei, dar și opacitatea celei din urmă. Chiar și fără a oferi posibilitatea accesului în interior, fiind o formă plină, monumentul este gândit ca un discurs despre spațiu și despre raportul plin-gol, iar prin organizarea volumelor se permite penetrarea opacității, fie și doar la nivelul privirii, monumentul devenind astfel un soi de poartă cvasibrâncușiană sau, în felul lui, un Arc de triumf. Tipologia greoaie și închisă a monumentului este specifică perioadei socialiste în întreg blocul comunist și, lăsând la o parte variațiunile temelor comemorative și rezolvarea diferită a problemelor spațiale, stilul este unul unitar și recognoscibil indiferent de semnătura autorilor. În schimb, Monumentul martirilor români de la Moisei, de asemenea o lucrare a lui Vida Gheza, aduce un element de originalitate în amenajările ansamblelor memoriale din perioada comunistă, îndepărtându-se de direcția oficială, aceea cu care se conformase în proiectul de la Carei. Ansamblul de la Moisei este format din douăsprezece figuri din piatră (realizate în 1966 și amplasate în locul acelorași figuri, dar care fuseseră cioplite inițial în lemn și amplasate în 1964). Așezate într-un cerc, cu spatele către centru și fața către exterior, aceste figuri monumentale și hieratice delimitează și marchează o arhitectură nonmaterială și invocă o trăire simbolică în proximitatea sacrului. Prin așezarea sa pe un platou înalt, unde se ajunge în urma ascensiunii a patruzeci și patru de trepte, artistul a accentuat caracterul monumental al ansamblului, iar figurile ce aduc aminte de monoliții figurativi de pe Insula Paștelui, pe lângă faptul că identifică (și edifică) acea arhitectură nonmaterială deja amintită, activează un tip de spațiu neobișnuit, în care trăirea devine mai degrabă religioasă, ritualică decât una obișnuită, de rememorare laică și rațională. Acest tip de amenajare deschisă este una dintre puținele excepții de la norma arhitecturii memoriale în România comunistă.
Majoritatea monumentelor păstrează convenția spațială a edificiilor închise, monolite, cu încăperi sau fără, cu volumetrii moderniste, brutaliste de multe ori, în care arhitectura fuzionează cu sculptura și cu artele decorative.
Dalina BĂDESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (258-259), noiembrie-decembrie 2024