Născută în 17 iunie 2010, Daria este elevă în clasa a VIII-a la Școala Gimnazială „Avram Iancu” din Bistrița, frecventând de ani buni cercul literar, grupa de performanță, de la Palatul Copiilor din Bistrița. A publicat mai întâi teatru, Un pianist pierdut, în revista Nova didactica, din februarie 2021, urmând alte performanțe notabile: locul al II-lea la Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română (Târgoviște, 2022) și multe premii literare la concursuri de profil, dintre care menționăm doar Premiul I, pentru poezie, la Concursul „Octavian Goga sau ecoul cântecului pătimirii noastre în mileniul III” (ediția XIII, Sibiu, 2022) și Premiul I, secțiunea proză, la Concursul Județean „Orizonturi” (ediția XXVIII, Biblioteca Județeană „George Coșbuc”, Bistrița-Năsăud). Scrie cu lejeritate și reportaj, exemplu fiind și Running Out Of Time – Am învățat să fiu, să văd, să descopăr – jurnal româno-polonez, publicat în cotidianul Răsunetul, septembrie 2023. La Saloanele „Liviu Rebreanu” (2023), la secțiunea manuscrise elevi, a obținut Premiul I și al revistei Mișcarea literară. A susținut în cadrul Cenaclului „George Coșbuc” (decembrie 2023), alături de Olimpiu Nușfelean, o prelegere despre cartea Numele celălalt de Jon Fosse, laureatul Premiului Nobel pe 2023. În 2024, la faza națională a Concursului „Tinere condeie”, a obținut cea mai mare medie de la gimnaziu. A debutat în literatură cu o cronică la cartea Chiajna, din Casa Mușatinilor de Simona Antonescu, recenzie publicată în nr. 4/ 2023 al revistei Mișcarea literară. În nr. 1/2024 al aceleiași reviste bistrițene, a publicat și o proză.
*****
Stau. Doar stau. Rod o bucată de pâine şi mă uit la poza lui Riabinki de pe perete. Acum el e mort.
Toţi au murit. Şi voi muri şi eu. Eu sunt Iura. Nu foarte încântat de cunoştinţă. Nu c-aş avea o problemă cu oricine citeşte acest lucru, ci cu viaţa. Cu sistemul. Cu faptul că voi muri pentru că nu-l vreau pe Stalin.
Acum sunt într-o celulă. Nu celula din organism, ci o celulă de închisoare. Mănânc ultima din cele două coji de pâine primite de mâncare pe azi.
E un chin fizic, dar mai ales psihic. Eram intelectual. Eram…
Şi Riabinki era. Dar pe el l-au omorât. Urmez şi eu. Poza lui îmi frământă mintea. Stau în camera lui. Pe patul lui. Mă uit la aceleaşi poze de pe perete cu foşti ocupanţi ai celulei, ca şi el, dar cu o excepţie: acum era şi poza lui. L-au surprins în cel mai josnic mod posibil. Intenţionat.
E dureros să-ţi vezi cel mai bun prieten mort într-o ipostază atât de josnică şi să-ţi imaginezi prin ce a trecut.
Eram intelectuali. Ne-au adunat din toate ţările comuniste. Alături erau nişte români. Îşi strigau dreptatea. Nu îl mai doreau la conducere pe asupritorul lor, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Pe unul mai guraliv l-au bătut şi l-au trimis la izolare în cea mai întunecoasă şi rece celulă. Pe altul l-au omorât. Încă mai vorbesc, dar mai încet.
În cealaltă celulă din partea opusă erau nişte belaruşi. Se plictiseau şi ştiau că vor muri, aşa că inventau poveşti amuzante despre pozele de pe perete.
În faţa mea erau nişte ucraineni. Au spart o ramă de pe perete, în care era o poză de partid din ’27 şi au fărâmiţat-o. O bucată din poza aceea a ajuns şi în celula mea. Mă uit. Era o rusoaică cu năframă şi palton. Îmi aminteşte de Irina Ivan. Irina Ivan era o bunică. Bunica mea. A murit când eram copil. Era bătrână. Îmi făcea Syrniki, nişte clătite ruseşti cu brânză dulce. Le adoram. Nimeni nu făcea Syrniki mai bine ca bunica. Şi ea era intelectuală. La fel ca şi femeile care plângeau în celula 24. Erau nevestele belaruşilor de lângă mine. Nu le loveau. Nu le făceau nimic. Nu era nimeni lângă ele. Plângeau pentru soţii lor.
Toată gălăgia s-a oprit. Românii l-au lăsat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, ucrainenii nu au mai călcat în picioare poza de partid. Mai ales belaruşii au fost afectaţi: s-au oprit din râs şi au oftat, parcă trăind îngrijorarea soţiilor lor.
Eu m-am cufundat mai tare în gânduri. Eram intelectuali. Intelectuali fără ştiinţă. Ne-au luat ştiinţa. Şi viaţa. Casele. Familiile. Eu am lăsat în urmă o soţie şi un copil. Țin minte cum ne-au evacuat. Eu am fost rapid, mi-am ascuns familia, dar nu am reuşit să fug. Nici n-am vrut. Oricum m-ar fi prins cândva.
Au venit vreo doi de la KGB. Mi-au percheziţionat casa. Au distrus tot. Au mai venit doi şi m-au luat efectiv pe sus. Tot de la KGB. M-au băgat într-o dubă. Mai mică, mai de armată, dar dubă. Ne-au evacuat din propriile case. Pe noi toţi cei ajunşi în închisoare şi pe cei nenăscuţi în zonă. Pe noi scrie „Gulag”. Acolo ajungem.
Suntem intelectuali. Eram. Nu mai suntem. Nu mai sunt Iura, Iura omul, ca toate persoanele. Nu mai avem nume, naţionalitate, nu mai suntem fiinţe. Nici măcar numere. Nu mai existăm. Nu mai contăm. Nu mai avem importanţă. Oricum vom muri. Toţi. Nu suntem nimic. Doar eram. Eram intelectuali… Eram Iura…
Daria-Maria TIMIȘ-VARGA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (257), octombrie 2024