Se uită cu un gest reflex la ceas, era 17:25. Nu că ar fi contat foarte mult aici cât arăta ceasul. De când se mutase pe culmea aceasta, timpul avea o altă semnificație, un alt fel de curgere. Nu putea explica asta, zilele păreau cu mult mai lungi decât în oraş, de parcă fiecare secundă se dilata… se dilata.
Ceainicul dădu în clocot șuierând, era vremea să își pregătească ceaiul. Luă de pe policioară cana ei preferată din porţelan fin, care avea pe o parte albăstrele, iar pe cealaltă parte scria numele ei, Maria. Îi plăcea mult, mai ales fiindcă fusese un cadou de rămas bun din partea Dorei. Turnă apa fierbinte în cană, florile de muşeţel şi o farfurioară deasupra. Apoi aruncă o privire pe fereastra din bucătărie, la radio se anunța o furtună de cod portocaliu în după-amiaza aceea.
Era un tabiet al ei chestia asta cu ceaiul, i se părea relaxant să se așeze pe terasă, să privească în zare… în vale. Peste pășunile verzi, împestrițate de flori sălbatice, peste nenumăratele tufe de măceșe și mure înflorite.
O furtună de cod portocaliu nu era ceva deosebit în perioada aceasta a anului, ea știa foarte bine asta, dar norii aceia care se apropiau din nord păreau puși pe fapte mari. Îi cunoștea bine… cumulonimbus, de un gri cărbune, se apropiau ca un zid compact zgomotos. Nu îi era frică de furtuni, dimpotrivă, o fascinau. Absolvise Meteorologia și acum se mutase aici, în căsuța aceasta cocoțată pe un deal, dar asta fusese cu câțiva ani în urmă. În spate, în grădină era containerul special pentru prognoză și analiză meteo, iar sus pe terasă avea aparatura foto de mare performanță.
Inspiră adânc, mirosea a ploaie și a pământ reavăn, undeva în depărtare se auzeau bubuituri înfundate, îi plăcea să le audă, era o muzică ancestrală ca tobele ritualice ale unor triburi pierdute.
O luă agale pe potecă, cotețul găinilor părea în regulă, fetele se cuibăriseră cuminți în cotețul văruit, mirosind a iarbă cosită, iar Lola, ciobănescul ei alsacian, o urmă ca de fiecare dată. Aici erau doar ele două și Mirciulică, un motan mare, pufos, gras, cu un temperament complicat. (Ea credea că se născuse în zodia berbecului.) Un țâfnos!
Prietena ei de suflet, cea mai bună prietenă a ei, fusese furioasă când află ce decizie a luat.
– Totuși, de ce te duci? Ce cauți acolo?
Întrebarea Dorei i se păru îndreptățită.
– Știu că va suna foarte comun, dar am nevoie de un pic de timp pentru mine, undeva, departe de oameni, departe de toată agitația asta. Trăim într-o lume nebună, nu crezi?
– Nu te pot contrazice, dar cu toate astea, câți oameni își lasă confortul, prietenii și familia și se mută aiurea, la naiba în praznic? Câți?
– Măi Dora, știi bine că este un proiect la care mă gândesc de câțiva ani, știi că toată munca mea s-a concentrat pe studiul acestor fenomene. Acum am ocazia să îmi finalizez proiectul, cercetarea și, dacă am și șansa de a fi mai mult cu mine, asta este un bonus.
– Cât timp? Dar mai ales de ce acum? E din cauza lui, din cauza asta te torturezi și fugi la naiba în praznic? Nu merită jertfa ta, izolarea ta departe de tot ceea ce iubeşti.
– Nu neapărat, acum s-a eliberat postul acela și studiul meu a fost luat în considerare și a primit finanțare pentru trei ani. Zona aceea este ca un fel de triunghi al Bermudelor, un loc în care se întâmplă de ani de zile fenomene inexplicabile. Înțelegi? Meteorologice, fenomene care până la un punct sunt fenomene fizice, normale, dar uneori depășesc orice logică.
– Ei na! Ce poate fi așa de ciudat la niște nori și niște ploaie?
– În zonă sunt câteva sate, nu multe… și destul de distanțate, dar circulă niște legende. Mai ții minte când am fost cu băieții, cu Matei, cu Dan, să facem niște studii pentru lucrarea de licență?
– Cum aș putea uita?! Ehhh, mai ales ochii lui Dan, ce ochi teribili avea!
Dora își dădu teatral ochii peste cap.
– Sătenii spun că uneori, când apar furtuni puternice, apare și Arhanghelul Mihail. Apariția lui este documentată din cele mai vechi timpuri, există hrisoave care îl pomenesc și jurnale ale unor vechi călători care au văzut aceste apariții.
– Povești! Fugi după potcoave de cai morți, dar dacă te-ai hotarât, atunci asta este. O să stai tu o săptămână-două și apoi o să vii acasă fuguța.
De atunci au trecut doi ani… dar încă nu văzuse nimic deosebit. Reușise să fotografieze doar niște fulgere fabuloase, care apăruseră în reviste de specialitate, și o singură dată, privind în furtuna ce venea, i s-a părut că a zărit ceva, dar totul se petrecuse prea rapid, într-o fracțiune de secundă.
Pe terasă, își pregătise aparatura, aparatul foto extrem de scump, special pentru fotografierea fulgerelor. În depărtare, zidul de nori cenușii se apropia în acompaniament de bubuituri și explozii luminoase. Arcuri electrice sfâșiau cerul într-un spectacol înfricoșător. Pe măsură ce furtuna se dezlănţuia, fulgerele loveau concentrat într-un singur punct pe pământ. Cu fiecare fotografie pe care o făcea la fiecare concentrare de fulgere, acestea conturau o siluetă care devenea din ce în ce mai clară, aceea a unui bărbat alcătuit din lumină. Un bărbat care ținea în mână ceva care părea o suliță luminoasă. De la distanța aceea, estimă că apariția avea o înălţime uriașă. Cu respirația întretăiată, focaliză aparatul și făcu o mulțime de fotografii ca să surprindă cât mai multe detalii. Nu avea nicio explicaţie pentru ceea ce vedea, nu învăţase la şcoală despre acest gen de fenomene, dar semăna cu descrierile pe care le citise în textele găsite. Cu toate că nu putea să explice cum, dar îi simţea prezenţa, ştia că avea plete lungi, aurii şi ochi de foc, care o priveau. Poate era un zeu ancestral, poate chiar Arhanghelul Mihail de care vorbeau sătenii… era ceva… pentru care ea nu era pregătită. Lola se lipise speriată de gleznele ei, pentru că îi era frică de furtună, dar mai ales de tunete, iar Mirciulică se așezase în colțul lui preferat, arătându-se complet detașat de situație.
După o vreme, nu ştia exact cât, pentru că fusese cu totul absorbită de ceea ce trăia, furtuna dispăru ca prin minune, iar în locul norilor, soarele scânteia în apus. Aerul era proapăt şi mirosea a ploaie și se răcorise un pic. Parcă totul fusese o iluzie. Doar nenumăratele fotografii pe care le făcuse îi dovedeau că nu visase. Se aşeză pe unul dintre scaunele de bambus de pe terasă, în spate îşi puse un pled. Abia acum simţea că tremură din tot corpul, experiența prin care tocmai trecuse îi întinsese nervii la maximum și acum, după ce toată adrenalina se disipase, tremura.
Adormi greu și somnul îi fu zbuciumat, pe dimineață își găsi patul răvășit și, uitându-se în oglindă, descoperi că avea cearcăne vineții. Creatura aceea îi bântuise toate visele. În visul ei, ea se apropia cu fiecare fulger și încerca să pună stăpânire pe ea, pe mintea și pe trupul ei.
În dimineața următoare, pe la cinci, o trezi brusc o voce, o auzi puternic și parcă striga la ea:
– Roagă-te, roagă-te mie!
Timp de câteva nopți și dimineți trăi același coșmar, dar nu știa cine e El, așa că se hotărî să afle. Studie atent fotografiile și cartografie cu ajutorul satelitului meteo zona, își pregăti mașina și porni împreună cu Lola spre locul în care fulgerele loviseră pământul. Mirciulică rămase să vegheze casa.
Se încălzise, așa că pe la șase era deja pe drum, își puse o năframă pe cap ca să se protejeze de arșiță. Cu rucsacul în spate și cu GPS-ul în mână, mergea spre unul dintre dealurile mai înalte dinspre răsărit. Iarba era destul de mare, pe aici umblau doar animalele sălbatice.
După două ore de căutări, descoperi o zonă sub forma unui cerc pârjolit, pământul era negru de la căldura degajată de fulgere. În mijlocul cercului, afundat în pământ, un dolmen.
– Din câte văd trebuie să fac și pe arheologul acum și sincer nu cred că există nicio conexiune între ce fac în clipa asta și meteorologie. Tu ce crezi, Lola? După cum te uiți la mine, ție îți este indiferent. Să intrăm.
În lumina lanternei descoperi pereți acoperiți cu mușchi, umezeală, o încăpere circulară destul de mare, iar în mijlocul ei un menhir de înălțimea unui om. Scoase un țipăt când lanterna lumină bucata de stâncă… Încastrat în ea, un chip uman o privea cu ochi de foc, o sculptură de o rară finețe, cu ochi din cristale. Era chipul unui bărbat cu plete lungi, în rest menhirul era acoperit cu semne și cu desene pe care ea nu le înțelegea, așa că le fotografie. Dora îi va spune ce semnificație au semnele și, poate, cine era El.
Primi rezultatul abia peste câteva zile. Dora îi spuse că se consultase și cu alți colegi, pentru că era o scriere foarte veche, derivată dintr-o limbă demult pierdută, o limbă care vorbea despre o divinitate numită Gebel… Textul era în mare parte șters, dar din câte știa ea, exista un singur zeu care se potrivea. Gebel… Gebeleizis.
Loredana A. ȘTIRBU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (256), septembrie 2024