Eu am fost norocos că tata, fiind învățător, nu a avut probleme cu înscrisul la colectiv, nu avea pământ, iar mama a lăsat toată averea lui frate-său, așa că am intrat la liceu fără probleme. Nu știu de ce am optat pentru secția reală, unde se studia intensiv matematica, și nu pentru secția umană, unde învățau cei care se pricepeau la limbi străine, unde se făceau rusă și franceză. Oricum nu am avut probleme cu învățătura. M-am înscris la Cluj la Biologie, am dat admitere și am absolvit facultatea cu diplomă roșie. Era pe vremea lui Dej. Clujul se afla într-o metamorfoză continuă. Mi-era tare dor de casă. Eu făcusem naveta când eram la liceu, acum stăteam numai la bibliotecă și învățam. Trebuia să mă obișnuiesc cu viața de cămin, cu mâncarea de la cantină. Uneori mi se făcea dor de casă, dar Clujul avea legături proaste către Ineu. Nu mă îndemnam să merg acasă decât în vacanță, după sesiune. Deși tata îmi spunea că eu merg ca păstrăvul pe apă în sus, nu aveam de ales. Poate să fi făcut liceul la Arad și apoi la Timișoara, dar universitatea din Banat nu avea decât Politehnică și Medicină, așa că am ajuns la Cluj. Un oraș umed, închis, mai puțin vesel și mereu crispat… Poate să fi fost doar părerea mea. Am început să mă simt mai bine în anii terminali, când mi-am făcut prieteni printre colegii de facultate. Tot atunci m-am hotărât să-mi aleg botanica materie de bază pe care s-o aprofundez. Aș fi ajuns profesor undeva cât mai aproape de casă, la Ineu ori la Arad, poate chiar la Oradea. Îmi plăcea să studiez plantele când veneam de la școală, le găseam și pe marginea drumului și în jurul satului. Nu mai vorbesc de copacii din pădurea comunei. De la fagi, stejari, plopi, salcâmi până la molid ori jneapăn. Mi se făcea dor de izlazul de acasă, de Crișul Alb care curgea grăbit și tulbure către alte zări. Toate apele curg la vale, apoi în Dunăre și mai apoi în Marea cea Neagră, pe care am văzut-o în tabără, când încă mai eram student. Pe Erica, de la Filologie, am cunoscut-o la Năvodari. De câte ori îmi apărea în cale, mă cuprindeau fiori, eram timid.
– Domnule profesor, să scriem și despre foioase și despre conifere? întreabă studentul ochelarist din rândul din față. Examenul era scris, adică sub formă de lucrare scrisă… Tresării. Afară e zăpadă, în sala de curs e liniște, e plăcut.
– Scrieți tot ce știți!
Erica a fost prima fată care l-a impresionat, dar la Cluj o aștepta Erno.
– Cu tine pot să fiu colegă, dar Erno este prietenul meu. Asta este, nu trebuie să te superi.
A reușit să termine facultatea cu nota maximă la toate examenele, a fost printre puținii absolvenți ai facultății cu diplomă roșie. Cu Erica se întâlnea întâmplător la plajă, venea la nisip cu cearșaful de la cămin și cu prosopul portocaliu cumpărat de la niște excursioniști. Ea îl afla întotdeauna la locul său, citea Hasek. Îl relaxa. Când soarele se domolea, căuta pe malul mării plante pentru ierbarul pe care-l începuse din anul întâi. Această pasiune pentru plante nu l-a părăsit toată viața. Era într-o continuă scotocire a naturii. Cât a fost șef de lucrări, a îmbogățit zestrea laboratorului de botanică cu toate varietățile de arbuști. La examene le dădea studenților un ghiveci cu răsadul, iar studentul trebuia să recunoască specia și să descrie tipul de plantă. Studenții din anul întâi se prezentau cu teamă la disciplina lui, dar Marius Damian era bun și înțelegător cu viitorii silvicultori. Acum, în decembrie, în sesiune, putea să viseze în timpul programului de examene. Și-a amintit de Erica, colega de la Filologie, ar fi vrut să dea admitere la Medicină, dar nu știa dacă poate rezista unei asemenea meserii. Când începeau disecțiile, mulți studenți renunțau la facultate. Erica îl dădăcea, pasiunea pentru alinarea suferinței o purta mereu cu ea.
– Ascultă, Damian, se pornea Erica, dacă ai insomnii, ai carență de magneziu, când te simți vlăguit și lipsit de energie, să iei fier. Dacă ești slăbit, nu ai suficient zinc în organism. Durerile de cap vin de la lipsa natriului, a sodiului, iar dacă ești trist, așa cum ești tu acuma, îți recomand vitamina D.
Caracterul ei altruist l-a urmărit multă vreme și, când a cunoscut-o pe Aniko, i s-a părut că este o reîncarnare a celei care a fost Erica. Desigur că Aniko îi amintea de toate colegele sale, era ce au mai bun aceste nații care provin dintr-o specie dură, dar grijulii cu familia. Față de Cluj, Brașovul era altceva, mult mai închistat, avea colinele și munții, Poiana Brașov, râvnită de străini pentru schiat, dar și pentru relaxare și pentru infuzia de aer curat. Marius crescuse la câmpie, iar cât a fost student nimic nu i s-a părut așa de fascinant ca orașul de sub Tâmpa. Facultatea de Silvicultură era cea mai veche, la fel cu Facultatea de Mecanică. Industrializarea orașului creat de sași a atras multă lume din toată România. Dincolo de zidurile cetății, înspre câmpie s-au creat cartiere noi: Tractorul, Steagul Roșu. Și-a continuat marea sa pasiune pentru ieșirile în afara orașului, pentru căutarea de noi specii de plante, pe care le stoca în ierbarul personal, apoi al facultății. Își amintea de profesorul Alexandru Borza, un întemeietor al geobotanicii, cât și al Grădinii Botanice din Cluj, avea un model în viață. Țara avea nevoie de silvicultori, se făcuseră împăduriri, trebuiau gospodărite pădurile existente, cele ale Bucovinei, ale Maramureșului și ale Banatului.
Marius era bine dispus la examenul scris al studenților, tocmai descoperise o nouă specie de in, se gândea cum să o așeze în ierbar, mai întâi în al său, apoi în acela din laboratorul facultății. Ochii săi de vultur erau îndreptați către clasa de studenți aflată la examenul scris. Satul natal avea un nume ciudat, fără corespondent în română. Circula și o legendă cum că a fost întemeiat după anul 1800, când haiducii din Dolj au plecat spre Transilvania să se așeze și ei între oameni cu avutul și cu familiile lor, se săturaseră de haiducie. Mai întâi li s-a permis să se stabilească lângă Sântana, dar câmpul deschis nu li se potrivea, așa că au căutat un loc între dealuri și păduri. Au fost cam o sută de familii care au ajuns pe locul acesta unde s-a născut el. Tatăl său era învățător în sat, originar dinspre Dezna. Viața și-o împărțea între facultate și seminare, acasă ajungea seara, avea deja o garsonieră a lui, care s-a umplut repede cu cărți și cu fișe pentru ierbar. Timpul trecea parcă mai repede, fără să-și dea seama, fiind mereu ocupat. Doar la examenele scrise, când își supraveghea studenții, mai rămânea singur cu gândurile lui. Iernile aici erau mai reci și cu mai multă zăpadă. Ieșea la sfârșit de săptămână prin împrejurimi doar iarna, când nu putea scotoci flora locului. Nu-l apucase patima schiatului, dacă de mic n-a învățat să schieze, mergea și el cu copiii cu sania pe dealurile din jurul satului. La restaurantele orașului mergea doar când se țineau banchetele de absolvire. Văzuse pentru prima dată marmura neagră a treptelor barului „Aro”, sălile imense ale „Cerbului Carpatin”. Se adâncea în studiul botanicii, al naturii inepuizabile, mereu vii. Uitase de anii săi de studenție, Erica s-a căsătorit cu Erno, despre ei nu mai știa nimic.
Apoi a apărut ea, cu ochii mari și cu părul acela ca spicul de grâu, Aniko. Vorbea românește cu un accent ciudat, lucra la ziarul maghiar, la ce mai rămăsese din presa interbelică numită acum ziar. Doar sâmbăta se vedeau și se plimbau împreună. Avea ceva din firea Ericăi, aceea de ocrotire a partenerului. Se gândise mult dacă ei pot forma o familie. În fond, nu avea de dat socoteală nimănui, viața și-o croise singur. Mama sa o să fie mirată să aibă noră o femeie din secuime. Ea progresa în vorbirea corectă, el începuse să ciripească cuvinte din limba ei. Deveniseră de nedespărțit, simțeau nevoia să fie mereu împreună. Ea îi spunea Mariu, pronunța mai greu numele lui întreg, iar el o alinta cu „Ană dragă”.
– Ar trebui să te hrănești mai bine, tu ai nevoie de energie multă pentru efortul tău de universitar, unde nu poate ajunge oricine.
Se mândrea cu el când îl prezenta unei cunoștințe ori unui coleg de breaslă. Faptul că nu face sport, schiat, de exemplu, o supăra. E târziu de acum să înveți să schiezi, dar incursiunile tale în căutarea de plante te scot în lumea vegetală și te ajută mult să-ți menții sănătatea. Normal că lui Marius i s-ar fi potrivit o femeie farmacistă, care iubește lumea vegetală. Sunt unele care preferă tratamentul naturist al pacienților, pastilele cu chimicale au efecte negative în tratamentul bolilor. Ar fi căutat împreună plante dintre cele mai diferite.
Construcția noilor cartiere întorsese pe dos bucăți mari de teren, zona verde care apăruse în loc era numai bună de cercetat pentru mutațiile sale. Inul și cânepa, materiale de bază ale oamenilor de la sate pentru îmbrăcăminte, nu se mai cultivau decât sporadic. Specii de in sălbăticit apăruseră în locuri unde nici nu bănuiai. Marius căuta o explicație pentru fiecare plantă pe care o afla în cele mai ciudate locuri. Avea o satisfacție deosebită când îi apăreau în cale plante care nu le avea în ierbar, care nu apăreau pe toate drumurile. Uneori Any se distra și-l întreba dacă nu a aflat pentru ea trifoi cu patru foi, care-ți aduc noroc.
– Norocul meu ești tu, scriitoare de fruntași în producție.
Cu toate stereotipiile sale, lui Any îi plăcea meseria de ziarist, deloc monotonă și diversă. La „Tractorul” și la „Steagul Roșu” erau subiecte destule, dar ziarul avea tematică stabilită de organele de conducere ale județului. Scria aproape la comandă și doar realizări din fiecare domeniu. Marius nu reușea să citească nici pe jumătate un articol de ziar în limba ei, nu-l interesa deloc. Nici Any nu era prea curioasă de lumea plantelor în care trăia Marius, deși era o lume concretă, pe care o extrăgea din natură, oferind-o spre studiu și analiză studenților. Îl iubea pentru altruismul său, talentul de dascăl îl moștenise de la tatăl său. Any era curioasă să-i cunoască locurile de baștină. Satul din carea venise tatăl său ca învățător nu era decât la vreo douăzeci de kilometri depărtare, învățase la Preparandia din Arad. Era un bărbat plăcut, cu o față senină, ochii vii Mariu îi moștenise de la el. A preluat munca de gospodărie și de aprovizionare a casei, căci Mariu, cum îi spunea ea, fără a-l pronunța pe „s” de la urma numelui, era total absorbit de munca de cercetare și de studiu. Ajunsese în satul cocoțat pe un vârf de deal, înconjurat de păduri de fag și de stejar, apoi la jumătatea satului, pe o uliță dreaptă ca o stradă, era casa părintească a soțului ei. Acolo locuia unchiul său, care avusese doi copii, unul era învățător în satele apropiate, iar celălalt a rămas la gospodărie. După cum se vede cu ochiul liber, satul fusese sistematizat de oamenii Mariei Tereza, ulițele erau drepte, iar satul avea o stradă mare din care se răsfrângeau simetric alte șase ulițe. Chiar în mijlocul satului erau biserica, școala, căminul cultural și Casa de rugăciuni, o casă cam cât una cu trei camere, construită în 1911. Sătenii se ocupau cu agricultura, cultivau porumb și grâu, ovăz și secară, culegeau fructe de la pomii din grădini și din fața caselor: pruni, nuci, cireși. Din fructe făceau miere și țuică, pe care o fierbeau la „căldare”, în sat. Se ocupau cu tăierea lemnului, erau stânjenari renumiți, lucrau la exploatarea carierelor de piatră de andezit din apropiere. Pământul era slab, satul avea circa o sută de case făcute din lemn ori văioage și acoperite cu paie, apoi cu țiglă. O pasionase istoria neștiută a satului socrului său, era gata să scrie o istorie a lui, dar pe cine oare ar fi interesat? Câtă vreme stăpânirea se afla departe, la Viena, fărădelegile unora ajungeau mai greu la urechile imperialilor.
– Mai am o „moleculă” de cafea în ceașcă, stau și-l privesc pe Mariu cum se gătește să meargă la cursuri, își aranjează cravata, gulerul de la cămașă. Se uită în oglindă, se privește din față, apoi din profil. Mie îmi place mult salata de vinete, el adoră prăjiturile cu mere și cu scorțișoară. E o prăjitură la îndemână, mere se găsesc la piață, mai greu este cu scorțișoara și cu drojdia, de parcă le-ar fi înghițit pământul.
(fragment)
Ștefan JURCĂ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (254-255), iulie-august 2024