Vasile Mureşean sau Murivale, aşa cum îl cunosc lumea artistică şi întreaga comunitate de fani virtuali, căci artistul este probabil cea mai activă prezenţă în mediul online, reprezintă una dintre marile enigme ale artei româneşti contemporane. Arta lui nu încearcă să recupereze, aşa cum ar părea la prima vedere, materialul, suportul perisabil şi imediat reciclabil, ci îşi fixează un scop mult mai important, acela al comunicării profunde, atât între privitor şi lucrare, ca relaţie pasivă, cât şi între artist şi lumea întreagă, obişnuită astăzi să treacă nepăsătoare pe lângă miile de imagini violent omniprezente. Această prezenţă singulară, unică prin programul său artistic atât de coerent şi de bine susţinut, lucrează în mod fundamental cu inefabilul, cu spiritul care transcende corporalitatea lucrurilor, cu existenţa eliberată de limitele materiei. Lucrările lui Murivale fac referire la speranţa dăinuirii dincolo de singurătate şi disoluţie, la o cale de salvare a individului prin recuperarea simbolică a arhetipului. Identităţile reale se desprind de învelişul exterior narativ şi devin contururi liniare puternice, profiluri antice sau bizantine care păstrează doar trăsăturile definitorii care sparg fundalul uniform şi indefinit, într‑o încercare de separare şi, simultan, de contopire cu acesta.
În această lume postmodernă, în care nu reciclarea este miza artistului, ci recuperarea şi mântuirea prin rememorare, portretele lui devin efigii, semne ale unei existenţe efemere a cărei singură salvare este arta, ca încercare de prelungire în memoria celor care sunt şi a celor care au să fie. Temele pe care Murivale le repetă în mod sistematic fac referire la marile drame fondatoare ale civilizaţiei noastre, fie că sunt scene din textele sacre sau reinterpretări după lucrările marilor maeştri, în special după cele ale lui Leonardo da Vinci, cu care artistul a ajuns la un fel de identificare şi de fuziune de dincolo de timp. Imaginile-reper sunt dezgolite de orice particularitate iniţială, de orice artificiu plastic inutil şi sunt reduse la enunţuri pure şi definitive, trasate cu o supleţe a gestului de care doar o mână hiperexersată este capabilă. Scenele biblice pe care Murivale le reia pe materiale diverse, recuperate de multe ori din neantul utilităţii lor pierdute (parbrize sparte, platouri de unică folosinţă, ambalaje folosite etc.) nu au rolul de a ascunde natura fundalului, de a‑l folosi ca pe un simplu suport, ci pe acela de a‑i da un nou sens, o nouă şansă la existenţă, de a fi relevant în afara istoriei proprii în care atât nimicnicia trecutului individual, cât şi speranţa prezentului pentru un posibil viitor sunt vizibile simultan. Murivale nu pictează icoane, nu propune neapărat un act religios, ci un sistem de credinţă în puterea artei, în capacitatea ei de a reconstrui lumea, de a reînvia dialogul şi de a alunga tăcerile disolutive prin rememorarea colectivă, prin apelul la imagini atemporale şi arhetipale.
Amenajările pe care le concepe artistul, vaste instalaţii de tăvi, cămăşi, desene suspendate etc., pictate cu portrete cristice şi expuse fie în spaţii urbane publice, fie în natură, reactualizează mesajul creştin, cel al comuniunii cu Iisus în prezent, propunând astfel o alternativă la spaţiul eclezial sau, mai bine spus, recurgând la o extindere a funcţiei bisericii. De multe ori, lucrările lui se găsesc înşirate printre trandafiri şi anemone, reale şi pictate, natura fiind aproape întotdeauna prezentă în creaţia sa, ca simbol al vieţii imediate. Instalaţiile de environment ale lui Murivale creează o anvelopă în spaţiu, în care artistul însuşi devine parte activă a construcţiei, simultan creator, sacerdot şi lector, interpretându‑şi în faţa publicului real sau virtual creaţia, urmărindu‑i variaţiile de‑a lungul zilei datorate luminii şi propunând noi chei de lectură plastică, pe care le permanentizează apoi în albume de fotografii pe Facebook. Fotografierea lucrărilor este o parte importantă a creaţiei lui Murivale, prin care el oferă privitorului posibilitatea de a înţelege întregul său demers, continuitatea dintre diverse cicluri şi teme, construind, astfel, o imagine de ansamblu foarte bine organizată. În expoziţia sa de la MNAC, Mărinică, băiatul lui Murivale, artistul ia în posesie şi recompune spaţiul scărilor utilitare ale muzeului, un loc complet neprielnic pentru expunere, şi creează o instalaţie memorială, oarecum în genul Grădinilor suspendate ale Semiramidei, dedicată partenerului său, Marian, căruia îi reconstruieşte prezenţa printr‑un remarcabil scenariu magico‑simbolic. Şi tot Murivale, cel pe care scena artei contemporane îl asociază automat cu experimentul plastic, cu fuga de normele cuminţi ale artei muzeificate, este cel care ne surprinde cu peisaje canonice, interpretări sensibile ale naturii, populate sau nu, contemplate din viteza maşinii sau, din contră, prin revizuiri multiple ale aceluiaşi cadru.
Seriile de peisaje din satul Măgura, locul de naştere al lui Marian, reiau într‑un sens întreaga istorie a peisajului pictat, de la abordări descriptive şi detaliate ale locului la descompuneri impresioniste ale cadrului şi până la suprapuneri postmoderne ale naturii cu portretul celui căruia îi este dedicat acest periplu. Încărcate cu o melancolie grea, acaparatoare, ele se salvează şi îl salvează pe artist printr‑o lumină specială, care sparge suprafaţa pictată, lăsând să se întrevadă strălucirea unei lumi purificate, eliberate de sub auspiciile materiei condamnate invariabil la entropie. Gesturile lui explozive, prin care înmagazinează rapid stări şi expresivităţi spontane, stau la baza unei compoziţii extrem de picturale, care îşi găseşte structura în linii ferme, grafice, şi dinamismul în tuşe largi de culori fruste. Satul Măgura capătă dimensiuni arhetipale prin scoaterea lui din particular, din detaliul de localizare şi prin accentuarea spaţiilor fundamentale, definitorii pentru orice aşezare umană tradiţională: casa, biserica şi cimitirul. Acesta din urmă nu pare a fi un spaţiu rezervat unui altfel de peisaj, poate mai încărcat, mai tensionat, ci din contră, el este unul al luminii, al culorii şi al compoziţiilor celor mai stabile şi mai puternice ale pictorului. Cimitirul este un spaţiu al liniştii şi al armoniei absolute. Natura şi omul sunt în deplin consens în peisajele lui Murivale: natura încorporează satul, iar satul structurează natura. Prezenţa omului este doar sugerată, el nu apare aproape niciodată ca atare, în schimb deseori vom întâlni câini. Întreaga serie de picturi de la Măgura, desfăşurate pe toate anotimpurile, sunt de fapt o căutare a unui spaţiu în care prezenţa lui Marian se poate încă simţi. Acesta este simultan peisajul concret, decupajul din natură, cât şi Paradisul pierdut, cel care încă păstrează memoria şi promisiunea recuperării sale.
Dalina BĂDESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (253), iunie 2024