Lumina albastră a dimineții era obturată de o ceaţă deasă și umedă, iar aerul devenise apăsător și rece, când cei doi bărbați treceau prin fața Gării de Nord, în drumul lor spre strada Lemnea, unde locuia muzicologul George Sbârcea.
– Măi Mărie, m-am întrebat de multe ori: de unde-ți vin cântecele? întrebă gazda.
– Bună întrebare ați pus, maestre! rosti Petre, deschizând ușa și intrând în casa muzicologului aflată în centru.
– Cântecele vin din adânc de vremi, de la oameni fără nume. De la oameni cu inima aprinsă, plină de of şi jale și trimise către mine. Deseori, mă încearcă simţământul că ele vin de departe, de foarte departe şi se furişează în noi pe nesimţite, cucerindu-ne, zise artista.
– Spui un lucru interesant, Marie! se minună Burcă, care o luă în brațe și o pupă.
– Poate că de asta le-ascult şi le cânt, de fiecare dată, de parcă ar fi un nou vis, adăugă marea cântăreață, care cucerise de mult Europa.
– Dar unde ați început a cânta, doamna Maria? rosti ușor timid regele tangoului.
– Măi, dragul meu Cristian, să nu-mi mai spui doamna Maria, să-mi zici pur și simplu… Maria.
– Dar sunteți mai mare ca mine, doamnă! rosti tânărul dizeur.
– Eu sunt cu cinci ani mai mică ca tine, măi Brăila! zise femeia zâmbind.
– Mai mare artistă, vrea să spună, dragă Marie. Dar unde cântai? adăugă râzând Petre, care dorea să-l acopere pe elevul său.
– Prietene, cântam pe unde apucam: ba într-o cârciumioară, ba în vreo bodegă, ba în restaurantul cuiva, ba în cine ştie ce grădină de vară. Nu mă sinchiseam de vorbele şi de râsetele muşteriilor, amestecate cu zgomot de tacâmuri şi de pahare, mărturisi femeia.
– Așa făcea, măi Petre, fata asta cu origini oltenești, le aminti Sbârcea.
– Dinspre mine, puteau să crape toţi: eu aveam chef de cântat şi pace! Am cântat, fiindcă sunt din soiul oltencelor ce nu se dau bătute cu una, cu două.
– Deci erai un profesionist al muzicii într-un mediu neprietenos, așa-i, Mărie?
– Așa-i, George, dar am băgat de seamă, după un oarecare timp, că lumea de pe la mese lăsa tot mai des cuţitul şi furculiţa din mână și uita de paharele din faţă, ascultându-mă! spuse femeia pe ton vesel.
– Oamenii simt sufletele curate, ce fac artă cu inima, zise Ana, nevasta lui Sbârcea.
Cei trei prieteni din lumea muzicii au stat la discuții cu Maria și, pe la ora unsprezece, au mâncat câte o clătită făcută de nevasta muzicologului, lăsând vorbele să dispară. După care au reluat discuțiile și au abordat subiectul Seratelor Brâncovenești de la Palatul Mogoșoaia. După masa servită, au fost fericiți de faptul că biata femeie le scosese foamea din gât, cum rosti Burcă.
– Deci, cântai, dragă Mărie! adăugă Cristian.
– Cântam! Cântam de mama focului! Începusem să mă umflu în pene, gata să plesnesc de mândrie, zău aşa! Mai cu seamă când am fost descoperită de patronii restaurantelor mari, ca „Luther”, „Bufetul de la Şosea” sau „Wilson”, de pe Dorobanţi. Apoi, porneau să bată din palme, fără să se sfiască, doar să mă îndemne să le mai cânt.
– Dar ai făcut și studii muzicale, fată dragă? întrebă Petre.
– Atunci, localurile cu muzică au fost singurul meu conservator, iar lăutarii – dragii de ei! – aveau să-mi fie singurii dascăli, măi profesore. N-am avut șansa lui Cristian al tău!
– Putem spune că până să facă Școala de Arte, a fost autodidactă, rosti Sbârcea.
Când muzicologul vorbea, toți îl ascultau, cunoscându-se respectul internaţional pentru un jurnalist atât de mare. Toți știau că, în 1942, George Sbârcea reuşise să susţină un interviu cu Adolf Hitler, fiind primit la o cafea, la reședința sa din Alpi, la „Berschergarden”, locul de vacanță al dictatorului. Petre știa de la Martha Bibescu că interviul s-a axat pe ideile sale despre război şi despre viitorul Germaniei, fiind preluat de multe cotidiene occidentale, în acea vreme destul de frământată pentru Europa.
– Dar debutul tău, la care din restaurante l-ai făcut? zise nevasta lui Sbârcea.
– Cred că debutul, ca profesionistă, se leagă de restaurantul „Neptun” din Piaţa Buzeşti. Când am apărut acolo întâia oară, în zornăit de veselă şi forfotă de ospătari, mi s-a părut că-mi fuge pământul de sub picioare, mărturisi femeia.
– Știu că nu-ți lipsea curajul, sper că nu te-ai pierdut, adăugă Burcă.
– Eram confuză, dar m-am adunat, cât ai bate din palme, de îndată ce i-am zărit, la o masă mare, pe Ion Minulescu şi Cezar Petrescu, alături de Victor Eftimiu, Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, Vasile Voiculescu, Camil Petrescu şi Liviu Rebreanu: îi cunoşteam pe toţi şi pe toţi îi îndrăgisem, după pozele lor din cărţile de şcoală, așa că m-am adunat.
– Chiar erau cu toții acolo? întrebă profesorul Burcă, foarte curios.
– Da, și mă priveau atenți, de parcă eram în vitrina unei librării și toată literatura română de după război mă privea cu interes.
– Cred că în seara aceea ai cântat numai pentru ei, poeţii şi scriitorii noştri.
– Desigur, iar zarva din local se potolise ca prin minune la primul vers, deoarece se pare că le plăcea, poate, la toţi ceea ce cântam. Am aflat-o din tâmplele care zvâcneau şi din ochii care se uitau ţintă la mine. Cântam un cântec aspru, cules de la nişte ardeleni. Ca un puhoi, aşa se dezlănţuia setea de viață în cântul respectiv, le spuse femeia.
– Un puhoi căruia nimeni şi nimic nu-i putea sta împotrivă, Mărie, zise Sbârcea.
– George, orice-ar zice lumea, acolo a fost începutul, adevărata mea ucenicie în ale muzicii, la restaurantul „Neptun” din Piaţa Buzeşti, mărturisi femeia.
– Pe meleagurile noastre sunt o mulţime de sărbători. De la cele ale florilor la cele ale cozonacilor sau, mai nou, Sărbătorile Palatului, organizate de Prințesa Bibescu, la Mogoșoaia. Din păcate, numai o sărbătoare a cântecului nu este încă, dragii mei!
– Ei bine, Mărie, din noaptea aceea de la localul din Piaţa Buzeşti a luat început, dacă nu știai – seară de seară – o mare sărbătoare a cântecului românesc, așa cum am spus patronului să noteze pe afișele din oraș. Sărbătoarea cântecelor Măriei Tănase!
– Dragii mei, hai să gustăm niște gogoși făcute de nevasta mea, zise Sbârcea.
Nu se mai gândiră nicio clipă la muzică, deși nici ei nu se pricepeau la făcut gogoși ca doamna Sbârcea. Totuși, în ciuda acestei prime încercări, care nu dăduse greș, Cine iubeşte şi lasă devenise, curând, un cântec important în cântările Mariei.
Mai târziu, iarna aceea, care avea să treacă repede și să aducă schimbări în viața lor, a tuturor celor patru, avea să fie evocată de una dintre acele melodii, atunci descifrate, pe care avea să o scrie Sbârcea. Era de ajuns să asculte o strofă, era de ajuns să-și amintească un vers, pentru ca, deodată, serile acelea de prietenie muzicală, deseori nesigură, de așteptări confuze între artiști, să reapară totul ca într-o imagine veche, ca într-un tablou de la Luvru, al unui pictor din Școala Italiană. Poate numai din curiozitate sau, mai târziu, din simplă obișnuință, Cristian Vasile reluase în zilele următoare cântecul lui Ionel Fernic, De ce mi-ai spus că mă iubești?, pe care îl cânta prietenilor și dorea să-l înregistreze la Viena.
– Dar cum ai debutat la teatru? se interesă Petre Burcă.
– Petrică, dragul meu prieten, ca orice meserie de pe lumea asta, şi cântecul îşi are ucenicia lui. Numai că eu nu aveam de gând să rămân ucenică o viaţă întreagă. De asta m-am şi prezentat, într-o bună zi, pentru a fi angajată la Teatrul „Cărăbuş” al lui Constantin Tănase: citisem într-un ziar că se caută acolo actori, dansatori, cântăreţi tineri, mărturisi femeia.
– Deci ai mers la concurs, tu, Mărie? întrebă curioasă nevasta lui Sbârcea.
– Bineînțeles, de ce nu mi-aş fi încercat şi eu norocul?
– Despre maestrul Tănase auzisem că stârneşte râsul ca nimeni altul, completă Petre.
– Când am dat ochii cu el, nici gura n-a deschis-o bine, că m-a pufnit fără împotrivire râsul. Nu-mi venea să cred că-i adevărat ce văd: un nas cât un dovleac, nişte ochi holbaţi, parcă a spaimă, şi-o limbă care umbla ca toaca-n post! le destăinui arista.
– Nu ți-a zis nimic?… el descosea toate fetele! zise Petre Burcă.
– Mi-a zis ceva, cam așa: – Ce crezi c-ai putea câştiga în teatrul ăsta al meu? m-a întrebat dânsul, după ce i-am cântat o doină şi-un tango, care i-au plăcut.
– Doar n-o să-mi zidesc palat din cântece! i-am răspuns, apoi a zis: – Se pare că ne vom înţelege… Însă, când Tănase a aflat că mă cheamă şi pe mine Tănase, a sărit în sus, de parc-ar fi dat strechea într-însul.
– Nu crezi c-ajunge un Tănase în nenorocitul ăsta de teatru? s-a răstit el la mine.
– Ce să fac dacă aşa mă cheamă ? am înălţat neputin-cioasă din umeri.
– La mine are să te cheme Atanasiu, că sună mai altfel. Ai auzit?… Mary Atanasiu! Ce părere ai? m-a chestionat el.
N-am apucat, până azi, să-i spun lui Constantin Tănase ce părere am despre Mary Atanasiu. N-am avut când, odată ce el alerga de colo până colo, fără să ostenească, la fel ca apa care trece peste pietre. Era pretutindeni: în sală, pe scenă, prin ateliere sau la casa de bilete. Se gândea, zi şi noapte, la teatrul său, la actorii săi, la publicul său, căutând să le facă la toţi pe plac, să le ghicească tuturor dorinţele, fiindcă avea sufletul larg şi pe toţi îi iubea deopotrivă.
Dar, în seara debutului meu pe scena Teatrului „Cărăbuş”, am găsit un bucheţel de viorele pe masa mea. Era însoţit de urarea de bun venit a lui Constantin Tănase. Cât am cântat, el m-a pândit din culise, fără să mă slăbească din ochi, le povesti cântăreața.
– Cred că-ți ţinea pumnii, tremurând mai tare decât tremura sufletul în tine, așa-i?
– Dragă George, nu mi-a spus niciodată dacă îi plăcusem sau ba. Ştiu doar că, după ce-am cântat, Tănase m-a tras deoparte şi mi-a şoptit la ureche – ferindu-se ca nu care cumva să stârnească invidii în jur:
– Aşa s-o ţii şi pe toate ai să le baţi!… iar eu gândeam că și altor debutante le-ar fi spus cam acelaşi lucru! adăugă artista.
– Tot ce se poate, pentru că era un bărbat galant, mărturisi Ana, nevasta lui Sbârcea.
– Oricum, după ce-am cântat, aplauzele au răsunat minute întregi, ca ropotul de grindină pe acoperișurile caselor. Cine să le fi auzit însă? Dar pentru mine – Aşa s-o ţii, a lui Constantin Tănase, făcea cât toate aplauzele din lume, la un loc.
– Știu că mulți au rămas muți, mărturiseau că atunci cu toții au ascultat-o.
– Şi iac-aşa am ajuns eu cântăreaţă în trupa lui Constantin Tănase! zise Maria și continuă, pe un ton de poveste, isprava ei cu marele comedian.
Cântam cum mă pricepeam, cum auzisem, ba de la unii, ba de la alţii, fiindcă nimeni nu mă învăţase nici cum se scoate un ton, nici cum se cuvine să cânţi, nici ce să faci cu mâinile. În mine însă totul se prefăcea în muzică: lumina, vântul, oamenii, florile. Nu cunoşteam încă vorba, plină de tâlc, după care nicio tulburare nu este mai mare ca aceea venită de la cântec…, iar tot ce era cântec mă tulbura.
Pe vremea aceea, radioul ajunsese o modă la îndemâna tuturor. Artiştii se mândreau, pe unde apucau, că sunt invitaţi să cânte „la microfon”. Pe mine, nimeni nu mă invita. Când am văzut cum stau lucrurile, mi-am spus:
– Gata, măi fraţilor ! Gata, c-aşa nu mai merge!
Apoi m-am invitat de una singură: am încărcat un întreg taraf într-o birjă şi l-am cărat cu mine la Radio. Îi învăţasem pe lăutarii mei câteva cântece de-ale mele. Cel mai mult dintre ele îmi plăcea Cine iubeşte şi lasă, poate fiindcă nu era numai cântec, ci era şi un blestem cumplit, care se plăteşte cu lacrimi: „Cine iubeşte şi lasă, / Dumnezeu să-i dea năpastă / Târâişul şarpelui / Şi pasul gândacului…”.
Ţin minte că era într-o duminică, 21 februarie 1937. Sufla de o zi şi-o noapte crivăţul şi nu se mai ostoia. Dar ce-mi păsa mie de crivăţ? Aveam, pe vremea aceea, douăzeci şi trei de ani şi gustasem câte ceva din veninul dulce al aplauzelor. Pe coridoarele întunecate, starostele cu ai săi s-au dat mai aproape de mine, de parcă le-ar fi fost frică, pe întuneric, de vârcolaci. M-am înfăţişat cu ei în faţa comisiei de examinare şi am cerut să fiu ascultată.
– Dacă vă place, vă rog să mă lăsaţi să cânt şi eu… la microfon!
– Ehei, nu-i chiar aşa de simplu să cânţi la microfon, s-a rățoit la mine unul din comisie.
– Ba da, e chiar foarte simplu, l-am înfruntat eu.
Le-am făcut semn dintr-o sprânceană tuciuriilor şi ei s-au apucat de cântat. Lăutarii-s oameni de treabă, nu ştiu să fi lăsat vreodată pe cineva la necaz. Nu m-au lăsat nici pe mine de ocară, mi-au dat ghies cu strunele lor, încât am răzbit. Şi încă bine! se destăinui Maria Tănase.
Înainte de a începe emisia, inginerul de sunet a ţinut să ne mai întrebe o dată:
– N-aţi vrea mai multă lumină?
– Artiştii-s artişti şi pe-ntuneric, s-au grăbit să-l amuţească lăutarii.
– Mari figuri sunt și balaoacheșii ăștia, dragă Mărie! zise Petre Burcă.
– La becul chior din studio, chipul lor era negru ca fundul de tigaie: niciun bec de pe lume n-ar fi izbutit să-i albească! încheie Maria povestea, zâmbind către Petre, ce parcă visa.
Muzicianul din orașul lui Panait Istrati se gândea cum elevul său, Cristian Vasile, nimerise în fostul „Cartier Roșu” al capitalei, în locul unde tânărul a început celebra idilă dintre el și cea mai cunoscută curtezană a Bucureștilor, Zaraza. Memora, bietul profesor, cum strada Șelari este, și în acele zile, un loc al constrastelor, cu magazine pitorești, restaurante tradiționale românești și cafenele cu iz interbelic. Acolo, pe strada Șelari, în acea perioadă atracțiile erau nenumărate. Se gândea el, ca mic istoric, la ceea ce devenise zona aceea unde a fost odată celebrul Pod al Calicilor, faimos și căutat în acele vremuri.
(fragment)
Ion DULUGEAC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (253), iunie 2024