Știam când urmează să vină primăvara, deoarece îmi cereai, pentru vaza ta din rubin, un buchet de mălini de culoare violacee. Întotdeauna îți dădeam – și, de ce să mint, nu fără o oarecare strângere de inimă, după ce amânam cât se poate – niscaiva crenguțe, cele al căror acces era mai dificil. Pe-atunci mă preocupa să fie un număr impar; acum, îți aduc, de fiecare dată, cu una în plus… La fel, narcise și magnolii.
Se fac astăzi doi ani de când ai plecat fără preaviz. M-ai lăsat descoperită pe dinlăuntru, dar învăluită în haine negre la exterior. Cu orice prilej. Nety coace prăjituri: o Negresă de post și o alta cu măr. Vrea să le dea pomană în amintirea ta. Toată casa ți-aș umple-o acum cu flori primăvăratice! Îmi poți ierta nesăbuința? Kissuca ar numi-o zgârcenie. Te îndepărtezi tot mai mult de mine și nu știu dacă de vină sunt eu sau tu te-ai aliat cu Dumnezeu ca să-mi faceți suportabil chinul. Te visez des. Grație configurației subconștientului meu, până dimineață uit tot. Păstrez doar ideea de tine. Îți pot privi cu detașare portretul; ochii nu mi se mai umezesc. Lumea din jur începe să uite data în care ai murit. Ba cred că te și invidiază, pentru că ai trecut în neființă pe nesimțite. Cum ți-ai permis, când procesul este unul complex și implică multă suferință?! De curând, mi-a ajuns la urechi o ipoteză: cum că te-ai afla printre noi. Mă rog, te-ai afla este un fel de a spune. Ai fi un suflu care sălășluiește printre cei dragi. Îmi convine punctul de vedere și îl iau la modul serios în calcul. Așa, mi-am învins frica de morți și te-am învestit cu prerogativul de înger păzitor. Mă simt ocrotită și orice vamă o trec mai ușor, adică las în seama ta suișurile și coborâșurile prea abrupte. Am dobândit inclusiv puterea de a mă destinde în patul în care te-ai sfârșit. Ba mai mult: îl încarc cu valențele unui sanctuar erotic. Nu mai funcționează ca leagăn al tău: i-am smuls cearșaful alb sub care îl ținusem învelit și a devenit un spațiu unde se fac calcule matematice. Nici la Parastas apropiații nu se mai simt datori să vină. N-am plâns. Cântecul acela care se intonează în memoria morților a început să-mi placă din nou. Îl interpretez cu detașare metodică. Din pricină că adaști prea mult lângă mine, mă gândesc să-ți împărtășesc o întâmplare din viața cotidiană a lui Nety. Apropo: nu mai are temeri și este foarte implicată în munca ei. De curând, a invitat un scriitor la una dintre clasele a V-a. În timp ce acesta recita, elevul din prima bancă și-a verbalizat curiozitatea: Ce vă place mai mult: ptita cu pateu sau ptita cu brânză? Nety era să se prelingă sub bancă de râs. Curiozitatea școlarului a fost deturnată din pricina orientării vegane a poetului. Ce ți-e și cu înclinațiile astea!
În mijlocul încăperii mele a răsărit un copac. Al binelui și al răului, desigur. Cred că mi-a străpuns un plămân în drumul său vertical și m-a condamnat la platitudine. Am primit binecuvântarea ta ca să pot săvârși un act sacrificial cu o femeie. Nu știu până la ce etaj a urcat ascensorul tău, dar eu nu m-am oprit decât cu implorări în al nouălea cer. Îmi pare rău că nu pot să-ți văd de-a dreptul uimirea de pe chip, când îmi încuviințezi abaterile de la disciplina dogmatică. Toți, mai puțin tu, m-ar deporta la comisia de etică. N-au putut să ridice pietrele: erau prinse cu smoală de paviment. Am rămas cu celălalt obraz întors. Le-am sugerat să mă ardă pe rug. Și ce dacă focul a fost furat de Prometeu? Candela de la căpătâi îți rămâne mereu aprinsă. Tot se apropie Paștele, ce-ar fi dacă am lua toți lumină de la ea? Ar fi garanția învierii. De-a dreptul mi se pare că stau lângă un monolit ori de câte ori mă aflu lângă mormântul tău. Nu (mai) ești acolo. Poate nici n-ai apucat să fii. Mă îngrețoșez dacă mă gândesc la trupul tău actual. La descompunere, la ce-o mai fi rămas din el. Tu, în esențialitatea ta, ești intactă. Îmi alung gândul că nu ne vom reîntâlni. Doar pentru asta trăiesc: am știința că la capăt mă vei întâmpina tu. Fără dar și poate că în cugetul meu ești întrupată. Nu pot convorbi cu o părere, cu o fulguranță a nevoii mele de certitudine. Mi-e rușine să le spun oamenilor că ești sfătuitoarea mea. Mi-ar cere consultanță despre cum să-și activeze mamele moarte și ar deveni o lume în care nu s-ar mai putea respira de atâția expiați. Niciodată nu ți-am simțit mirosul și tare mi-aș dori să aflu ce miresme ai cules colindând prin văzduhul dimineților înrourate! Când nu te zăresc, aș vrea să-mi strecori o epistolă cu toate lucrurile pământene cu care ți-ai dori să fii la curent. N-am eu de unde să știu față de cine îți mai arăți disponibilitatea firii. La mine, cobori ca pe derdeluș: prin dreptunghiul ferestrei, te zăresc – cu noile dioptrii – cum îți dai drumul de pe steaua pe care ai luat-o în locație de gestiune și te oprești în fața mea. M-am oferit să-ți cumpăr bețe de schi, să-ți ostoiești năduful, dar nu ai acceptat în ruptul capului. M-ai convins că în viața viitoare ne doborâm orice frică. Este o terapie asemănătoare izbitor cu cea de estompare a anxietății. Te avânți în lucrurile care mai înainte îți dădeau fiori.
Tata nici nu știe unde ești îngropată. I-am interzis să-ți dea târcoale atunci când sufletul i se strânge cât o alună și urlă după tine. L-am învățat cum să-și gestioneze lacrimile. A devenit foarte docil de când ai plecat. Mă percepe ca pe o mamă. Mă și mir de cum îmi dă ascultare în toate. Mi-a mărturisit că pe el nu-l vizitezi. Astă-noapte ai omis să tragi ușa după tine. Nu este necesar să lași urme de fiecare dată. În rarele ocazii când nu simt o vibrație, te văd în reflexia din ochii pisicilor mele. Cele două feline rămân cu pleoapele pironite până când îți preiau înfățișarea. Și miaună ciudat. Apoi, dintr-o dată, încep să vorbească păsărește. Adinel îți este recunoscător pe veci: nu uită cum ți-ai petrecut o jumătate de noapte așteptându-l cu sufletul la gură să revină acasă. Aș vrea să aflu dacă din noua ta lume face parte și Meko. Nu am mai avut lacrimi să o plâng. Creierul îmi era amorțit de moartea ta. Uneori am sentimentul că nu ai făcut niciodată parte din viața mea. Stă martoră însă bunătatea prostească pe care am moștenit-o de la tine. „Să nu faci rău, dragul mamii”! Te urăsc pentru toate preceptele pe care mi le-ai insuflat, pentru felul în care m-ai clădit ca om. Nu se mai poartă.
Până și tu ți-ai adaptat garderoba noilor trenduri. În ultimii ani petrecuți aici, îmi deveniseși o concurentă redutabilă în achiziționarea de țoale. Ți-ai trăit a doua tinerețe. Ce mamă alege mai degrabă să tacă, decât să-și supere copilul? Ce mamă se retrage, decât să deranjeze? Ți-a lipsit mereu un soi de autoritate profesorală, chit că ai fost atâția ani dăscăliță. Aș fi în stare să ucid în cuget pe oricine ți-ar aduce vreo ofensă ție, celei mai bune mame de pe pământ și din cerul meu. Știu că aici ai fost bârfită pentru varii cusururi inventate, dar acum n-aș mai permite niciunei cațe să-ți știrbească memoria. Aș desființa-o cu armele ei: ca la ușa cortului. Tu mereu n-ai emis păreri despre nimeni și, cu toate acestea, ai incomodat. Pesemne a durut că bunul tău simț ancestral n-a putut fi egalat de cele pentru care deveniseși o obsesie din pricină că eu te respectam și nu admiteam să intri în vreo comparație sortită din fașă eșecului.
De ce trebuie să ți se ureze odihnă veșnică? Cum stă treaba cu învierea morților? Nu se iscă aici vreo contradicție? De ce-ai mai vrea să te întorci dintr-un loc luminat, cu verdeață, de unde întristarea și suspinarea au dispărut? Nu celebrăm în fiecare an învierea? Nu nădăjduim și în cea a morților? Cred că o ții pe Meko pe genunchi. Nu socializezi prea mult. Vorbăria nu era atuul tău. Mă întrebai, de fiecare dată, de ce sunt tristă. Aveai tu o bănuială că plânsul meu din acea zi însemnată n-a fost gratuit. Știu că și acum când scriu ești așezată alături de mine. Îți plăcea atât de mult să vii aici… Or eu te invitam destul de rar. Viața mea este ca un corp supradimensionat, mobilat extravagant cu multe sertare, gata să dea pe dinafară. Cu greu îți găseam loc printre atâtea inutilități. Ție, necesității mele absolute. La educația mea cazonă nu ai avut niciun aport. Preferai mersul lent și plimbările lungi. Toate lucrurile ți le făceai din timp. Îți luai o marjă de două-trei zile până la data stabilită pentru livrarea proiectului. Îmi amintesc ziua de iarnă în care tata te-a dus la spital să o naști pe Nety. M-a luat și pe mine. Țin minte discreția, demnitatea și lipsa de lamentații cu care te-ai raportat la eveniment. I-ai făcut tatălui sublimul cadou tocmai la aniversare. Tu ai adus pe lume cel mai frumos bebeluș din câți am văzut până astăzi. Din tine nu putea să iasă altceva decât perfecțiunea.
Tu ai fost mentorul meu într-ale ortografiei. De la tine am învățat, copil fiind, când se folosește cratima, în ce condiții, virgula, în care circumstanțe lingvistice crește ponderea de „i”, când și în ce fel să utilizez regulile de conduită. Nu dascălii au făcut din mine omul care sunt. Ești globul meu de aur. Să nu cuteze nimeni să te atingă nici cu o jumătate de părere negativă! Nu voi ierta, ci voi blestema tacit pe cine-o fi să fie! Ești Mama deplină, ideea de Mamă, după ce tot balastul s-a decantat. Am avut de câteva ori pornirea să mă rog la tine ca la o sfântă, chiar dacă nu ai fost beatificată. În marginile lumii mele ești făcătoare de minuni. Cea mai plauzibilă este că am reușit să subzist după retragerea ta. „Mami, să nu mori niciodată!” Și n-ai murit. Îmi faci fotografii cu telefonul. Îți pozez ca o vedetă, fără inhibiții, dezinvoltă. Nu te deranjează dacă șterg un cadru de zece ori, până imaginea reușește să-mi redea chipul cât mai fidel. Cine ar mai avea răbdarea aceasta? M-ai luat cu tine într-un apartament de pe bulevard. De la început, femeia aceea mi s-a părut hidoasă. Am rămas singură, fiindcă ție urma să-ți bage un ac în burtă. Am început să plâng. Nu m-am oprit până ce nu ai revenit și m-ai luat în brațe. Deși nu aveam de unde să știu acele practici, am presimțit ce ți se întâmpla.
Am dormit cu tine până la adolescență. Nici atunci n-aș fi renunțat, dacă nu intervenea tata. Cea mai bună mamă este aceea care învestește în copil un capital nemăsurabil de afecțiune, fără a aștepta nimic la schimb. Este un împrumut nerambursabil. Fata directorului a murit înecată în Someș. În loc de ochi, i-au încolțit două gropițe. Mama ei vindea bilete la loterie. A tras lozul necâștigător. Vâslașii au căutat ore în șir cadavrul. L-au învelit într-un lințoliu. Toți copiii de pe uliță s-au înghesuit să vadă cortegiul. De mică mi-a plăcut dimensiunea spectaculară a morții. Adoram bocetele, jelania. Era un fel de catharsis. Apoi, odată ce am crescut, îmi desfătau auzul doar cântările din tipicul ce li se cuvine morților. Mă gândesc tot mai mult să fac un picnic pe lespedea de pe mormântul tău. Bogat, ca unul de Paște. Te-aș invita să iei loc la masă și ți-aș aduce prăjiturile preferate. Apoi, aș propune să încingem o horă. Un sicriu își croiește drum pe poteca ce aduce înspre luminișul tău. Aparținătorii sunt până în zece. Nu prea se tânguie. Pesemne că au pactizat cu moartea. Faci cei mai buni gomboți, cele mai bune clătite, cea mai bună prăjitură cu măr și cea mai gustoasă salată de vinete. Pentru mine gătești la regim. Te documentezi din rețetele de pe net, să nu faci ciorbe redundante. Îmi ceri opinia. Mă umplu de jenă că vin la tine, la anii mei, cu sufertașul. Să mai emit și pretenții?! Deși mulți ți-ar considera producțiile culinare leșietice, pentru mine sunt ca mâncarea sortită zeilor. O ambrozie cu savori tradiționale. Am cutezanța să cred că pe mine mă iubești cel mai mult, deși te-ai rugat pentru ca Nety să aibă copii. A existat un tâlc, încât să nu ții post pentru mine și îți sunt recunoscătoare. Este ca și cum ne-am fi vorbit, cu toate că era un subiect tabu. Să știi că în absența ta am săvârșit multe lucruri necuviincioase, dar simt că mi-ai dat dezlegare prin acele tainice subînțelesuri. Îmi zâmbești a îngăduință, a mamă care preschimbă dojana în iertare. Tu mi-ai îndrumat până și pașii greșiți, acordându-mi spațiu în care să discern și să mă dezvolt nestingherită. Poate de aceea mă descopăr acum atât de puternică. Din dimineața în care m-ai născut, nu ai închis ochii o săptămână. Cred că te simțeai ciopârțită din cauza primului element desprins din tine. Cu timpul, ne-am adulmecat reciproc și am devenit o meduză lipită de umărul tău. Încă îmi las capul să cadă pe el de câte ori sunt victima vreunei nelegiuiri. De-acum ai adormit… Îți promit că voi vorbi în șoaptă, să nu-ți tulbur somnul. Când te vei trezi, sub aripa dreaptă vei găsi ascuns un răvaș.
Scumpa noastră Mamă,
Dumnezeu a hotărât să numeri cea de-a 78-a primăvară mult prea departe de noi, dar atât de aproape de îngeri. Îți dorim viață eternă acolo Sus, pe Câmpiile Elizee, în armonia muzicii sferelor! Privim adesea complice spre steaua luminoasă în care te-ai cuibărit cu minunata ta făptură și știm că ne întorci și tu privirea cu acel zâmbet înțelegător. Este fals că trecerea timpului ne închide rănile adânc săpate odată cu retragerea ta. Experimentăm o durere fără de margini odată cu fiece zi care ne îndepărtează de cea în care ai locuit printre noi pentru ultima dată. Ne este dor de bunătatea ta, de sfaturile tale, de vocea ta blândă și iertătoare. Ne străduim, cât putem, să sălășluiești întru noi: îți facem loc, renunțând la tot ce ne-ai învățat că nu are ce să caute în trupul și mintea unui copil. La rândul tău, ai fost un lăstar prin puritatea îndemnurilor pe care ai încercat să le transformi în principii de viață pentru noi. Ești cea mai bună mamă din Univers și ne ajută să credem că până și acesta se înclină atunci când pășești sfioasă spre altarele cerești ca să te rogi pentru noi. Și știm că tot ce se întâmplă bun în viețile noastre este urmare a rugilor tale.
Nu se poate încrusta în cuvinte dorul de tine, mami…
Nu se pot cântări lacrimile amare care ne curg pe obraz…
Voi, cei care mai aveți părinți, cinstiți-i ca pe sfinți!
Te iubim veșnic, mami!
Nety și Daiți
Să ne revedem cu bine la capătul visului!
Daiana FELECAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (252), mai 2024