Urc la mansardă şi privesc bolta cerului. E senină, iar lumânările cerului sclipesc sfidând întunericul pământului; pământul meu, scorojit de soarele dogoritor al zilelor de vară şi plin de zăpada iernilor grele din imensul Bărăgan. Pământul acesta care de-abia mai respiră sub talpa apăsată a greilor, care ard pe unde calcă. Până şi culoarea sănătoasă a cernoziomului natal s-a schimbat. E plin de durere şi tace. Tace şi suspină respirând a sănătate doar în prag de primăvară, când apa zăpezilor bălteşte fără a-l îneca şi-l spală de păcatele celor care îl frământă în picioare. Eu îi ştiu durerea, că e şi-a mea, îi înţeleg şi bezna în care a intrat şi-l mângâi sărutându-i faţa ca pe leagănul cel mai cald şi mai confortabil. De, e pământul meu, e lumina care m-a hrănit şi m-a purtat pe braţe fără să se vaite vreodată de greutatea păcatului meu. Păcatul de-a veni pe lume!
La mansardă m-ascundeam şi-n copilărie şi stăteam la sfat cu stelele cerului. Acum, ca şi atunci, încerc să le dau câte un nume. Nu-mi iese, mi se pare că irosesc timpul, căci timpul are altă valoare, mi se pare un lux pe care nu mi-l mai permit!
Atunci, soarele era mai strălucitor, luna mai zâmbăreaţă, iar stelele aveau timp să stea la poveşti cu mine! Acum, doar una îmi zâmbeşte, fiindcă îmi este complice de când m-am născut, celelalte-s artificii de Crăciun. Le privesc, le admir şi mi-e frică să nu se stingă, îmi place aşezarea lor şi, culmea, nu se ceartă niciodată pe locul ocupat. Câtă ordine şi disciplină!
Aşez capul pe pervazul geamului. Închid ochii şi intru într-o linişte profundă asemenea somnului, dar nu e somn. De undeva, din depărtări, aud un glas, mă strigă: Claraaaa! Claraaa! Tresar, iar bătăile inimii se înteţesc. Duc mâna la piept şi-ncerc să liniştesc ceasornicul. Câtă nevoie am de el şi cât l-am obosit până a pătrunde în esenţa cuvântului „ignor”!
– Clara! Unde eşti? Clara, iar te-ai ascuns în podul casei? Ce-o fi, maică, acolo, de te trage aţa?
E bunica din partea mamei. E chiaburoaica cu care nu prea mă înţeleg, nu semăn în partea lor, m-arunc în neamul tatei! Deşi are o înfăţişare de soldat din armata germană, e blândă şi generoasă. Tocmai blândeţea ei mă enervează. Pentru ea toată lumea e bună, numai noi suntem neînţelegători. Noi nu ştim să privim lucrurile, noi nu ştim să alegem grâul de neghină. Şi sunt atât de diferite boabele-astea două! Unul hrăneşte, altul amărăşte! Na, de unde atâta înţelepciune, când totul e fragil şi alunecos?
– Clara! insistă ea. De ce nu răspunzi, fata mea?
– Chiaburoaico, ţi-am spus să-mi dai pace! îi răspund eu într-un târziu.
– Clara, iar nu ţi-ai băut laptele, iar l-ai dat la pisică, de parcă n-ar avea ce să mănânce! Coboară mai repede!
Auzi, să cobor, nici prin minte nu-mi trece, aici mă simt în largul meu, aici e adevărata mea casă, e lumea poveştilor, e lumea minunilor pe care nu le găseşti nici pe stradă, nici în piaţă, niciunde! Chiaburoaica nu mă înţelege, cu bunicul e altceva, vede lucrurile altfel. Are însă o idee de la care nu se abate niciodată: mănâncă doar cine munceşte! Din pricina asta se cam ceartă cu chiaburoaica. Ea „fură” din casă şi dă la alţii; ea le zice năpăstuiţi. Milostivă până la cer!
– Ţi-ai făcut trei rânduri de case în rai, Marghioliţo, cât ai dat în viaţa asta! îi zicea adesea bunicul, mai ales când o prindea asupra faptei.
– Aş! răspundea ea scurt. Lumea-i lume, nu-i la fel, oare nu trebuie să mâncăm cu toţii?
– Trebuie, dar munca nu-i pentru toţi? Eşti mândră, femeie, de casa noastră, dar sudoarea lucrului tău ai uitat-o? Se uitau lung când ridicai cărămidă cu cărămidă şi-şi mai dădeau şi coate năpăstuiţii ăia ai tăi.
– Crezi că ştiau ce fac? întreba ea plină de linişte. Vai de păcatele lor, Domnul să-i ierte!
– Da, da, Domnul să-i ierte!
Încet-încet, se liniştea şi bunicul, căci n-avea nici el inimă rea, doar că nu se împăca cu ideea că poţi trăi lejer şi dacă nu munceşti. Prost e ăl care dă, nu ăl care cere! cu asta se răzbuna și el. Cere-i ceva în schimb şi-ai să vezi ce mutră face! Muncă, femeie, muncă! adăuga el plin de năduf. Păi aia nu mai e pomană, moşule! Doamne, iartă-mă! completa chiaburoaica, ridicând o cruce pân’ la cer.
Acum, ca şi-atunci, privesc întinderea şi-mi ostoiesc arşiţa sufletului cu lumina coborâtă din înalt. Stau ca şi-altădată la mansardă, căci, din voința și cu mâna ei, chiaburoaica a semnat actul prin care îmi lăsa mie tot trecutul ei. Sunt o răsfăţată a sorţii, am o casă cât un cer, iar din ea izvorăsc amintiri de neuitat, pline de mister şi de dor. Chiaburoaica m-a pedepsit pe viaţă!
Uşor insomniacă, privesc spre tortul meu tăiat în felii neuniforme, glazurate pe alocuri sau zdrenţuite din loc în loc.
Tresar! Chiaburoaica mea dragă, bunica maternă, femeia harnică și milostivă care m-a îngenuncheat atât de frumos pământului natal, mă strigă și-acum: Ai grijă, fata mea, să nu uiți niciodată țărâna din care te-ai născut, acolo e leagănul tău, munca și dorurile, e viața ta și-a neamului tău, e viața dată cu-mprumut!
Angela BURTAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024