Până să se introducă în Dumbrăveni gazul metan și câțiva ani după aceea, circula pe străzile bătrânului nostru „oraș regal” un joagăr tras de un măgar cunoscut de toată lumea ca fiind Măgaru’ lui Toth. Îl puteai vedea mai ales în zilele arămii, scurte și mohorâte de toamnă, oprind la porțile în fața cărora se aflau grămezi mari de lemne, gata pentru a fi tăiate bucăți. Măgarul era atât de obișnuit cu automatismele zilnice, încât, spre mirarea tuturor, oprea singur căruța cu joagărul în fața respectivelor grămezi de lemne și aștepta docil ca stăpânul să-l deshame și să-l lase la câțiva metri distanță, ocupându-și timpul cu un braț de fân așezat chiar sub bot. Blând fiind, patrupedul ne lăsa pe noi, copiii, să punem mâna pe el, să-l mângâiem, să-i vorbim, să-i admirăm crucea desenată încă de la naștere pe spate și, eventual, să-i dăm de ronțăit fie mucuri de cucuruz, fie felii de mămăligă. Imediat după aceea, începea, pentru toată asistența, mai ales pentru copiii de toate vârstele, adunați ca la circ, ritualul pregătirii pentru tăierea lemnelor. Stăpânul joagărului desfăcea de lângă motor prăjina de lemn de brad, foarte lungă, ușoară, subțire și bine lustruită, o împlânta pe rând în câte un papuc de lemn care, în partea de sus, se termina cu un platband de metal încovoiat, tip agățătoare, și îl atârna de una dintre sârmele de telegraf (pe-atunci sârmele de telegraf nu erau nici izolate și nici botezate sofisticat ca acum, cabluri, iar stâlpii de care erau ele sprijinite erau confecționați numai din lemn, nu din beton. Dintr-un lemn destul de poros, în așa fel încât electricienii de serviciu, nenea Gunesch și nenea Tătaru, să se poată urca ușor pe stâlp în sus, cu ajutorul unor dispozitive ca niște gheare de metal, cu țepi, numite scoabe, pentru a remedia unele nereguli). Apoi, cu aceeași răbdare de elefant, stăpânul joagărului, un om între două vârste, înalt, cu mustață tușinată, recuperată parcă dintr-o valiză de machiaj abandonată în culisele vreunui teatru, și de o seriozitate nemaiîntâlnită, introducea prăjina, ca pe-o lance ajunsă în mâna unui cavaler medieval în luptă cu morile de vânt, în cel de-al doilea papuc pe care i-l ținea și de această dată ajutorul lui, un om la fel de înalt, sărăcăcios îmbrăcat și cu priviri umile, și-l atârna sus de tot, pe cealaltă sârmă de telegraf, iscând într-o clipită niște fulgere care sfârâiau ca uleiul turnat brusc într-o tigaie prea încinsă. Noi, copiii, niște gură-cască sadea, fie opriți din joc, fie ieșiți afară de la pritocitul temelor pentru acasă, urmăream cu luare-aminte, ca hipnotizați, toate mișcările săvârșite, ca-ntr-un adevărat ritual de inițiere, cu prăjina pe care Toth-baci, un fel de Don Quijote modern, le făcea, până să dea drumul larmei pe care o provoca circularul. Eram convinși că, dacă Toth-baci ar fi sărit întâmplător peste unul dintre acei pași ai ritualului, nici mașinăria nu ar mai fi putut tăia, mai apoi, perfect lemnele și nici Sancho Panza, ajutorul lui fidel, nu ar mai fi reacționat prompt la toate comenzile. În acele momente aproape magice, uitam și de teze, și de extemporale. Uitam, mai ales, de gândul că a doua zi trebuia să mergem din nou la școală și, cum era de așteptat, săream tot doi metri în sus de bucurie că, pe parcursul ciopârțirii lemnelor, puteam fi cu adevărat liberi, părinții noștri părând a nu mai avea nicio putere asupra noastră. Parcă atât zgomotul acela produs de motorul electric, care învârtea de zor circularul, cât și cel produs de însăși decuparea butucilor de lemn, un Bvâm, bvâm! cadențat, ne pria de minune, rupându-ne de banalul gri al vieții de zi cu zi. Mai vedeai câte un copilaș mușcând, când și când, flămând cum era, din felia de pită cu unsoare, ornată cu zeci de bucățele de ceapă roșie, crestată mărunt pe blatul lat și lung cât pâinea, iar pe cei din jurul său salivând de poftă, nu fără a înghiți în sec. Nu ne era totuna însă când vedeam că stiva de lemne netăiate se micșora, iar cealaltă stivă, formată din butucii gata decupați, unii extrem de noduroși, creștea pe nepusă masă de repede, deoarece știam că, după plecarea de pe stradă a lui Toth-baci și a măgărușului celui cuminte, credincioasa lui Rocinante, trebuia musai să revenim la programul plicticos al zilei.
Într-un final, stăpânul joagărului apăsa pe un buton și motorul se oprea încet, zvâcnind ca un muribund aflat în agonie. Apoi, foarte încet. Mai încet. Încet. În acel moment de liniște supremă, Don Quijote își scutura hainele de rumeguș, trăgea lancea de sub căruță și o ridica spre sârme, încercând să nimerească orificiul fiecărui papuc în parte. Apoi, pe rând, îl deconecta de la sârme, îndreptându-l în jos, spre fidelul Sancho Panza. Acesta, după ce anterior curățase cu o măturică rumegușul de pe joagăr, lua cu grijă fiecare papuc, înfășura cablul pe după cotul mâinii stângi și-l aranja tacticos pe partea plată a motorului. Tot el mergea după măgar, îl aducea la căruța cu pricina, spunându-i ceva nedeslușit, la ureche, și, încadrându-l cu gesturi ancestrale, între cele două rudițe vechi de când Buna, îl înhăma tot așa, ca după un vechi ritual. Dar ce era frumos pentru noi, copiii de atunci, se termina foarte repede și joagărul se muta pe o altă stradă, la o altă poartă cu stivă de lemne, unde alți copii gură-cască așteptau cu înfrigurare să înceapă spectacolul mult visat. Unii dintre noi, cei ai căror părinți erau la serviciu, mergeam atrași ca de un magnet după căruța cu joagărul, până seara târziu, uitând și de învățat, și de școală. Alții, mai mici, se retrăgeau prin curți și începeau să se joace de-a tăiatul lemnelor, confecționându-și câte un joagăr din mai multe scule ruginite (ciocane, tesle, suveici, restele, loitre, rafuri de bicicletă, piepteni de război, scoabe, frâne de mână tot de bicicletă etc.), abandonate prin șuri. Opreau și ei măgarul lor imaginar, îl deshămau și, vorbindu-i ceva nedeslușit la ureche, îl duceau mai departe de închipuitul joagăr, lângă trunchiul unui copac, ca să roadă a pagubă, chipurile, un braț de fân imaginar. După ce era totul gata, când puteau fi auziți făcând cu buzele Bvâm, bvâm, bvâm! Pâr-pâr-pâr!, copilașii începeau să taie lemnele imaginare și să le arunce, tot așa, imaginar, undeva într-o stivă imaginară. Jucau pe rând, o dată rolul lui Toth-baci, imitându-i de-a fir a păr toate gesturile, inclusiv scărpinatul la colțurile unei mustăți fictive, se bucurau că pot fi admirați de toată strada. Mai era și câte un copil care voia să joace chiar rolul măgarului. (Ce vremuri generoase mai erau pe-atunci, când încă se mai găseau măgari și orice altceva, numai mori de vânt nu!)
După câțiva ani, aproape către anii ’70, într-o zi când Toth-baci, cu toată șandramaua lui, tăia lemne în curtea penitenciarului din localitate, câțiva deținuți generoși, urmași fideli, peste ani, ai neînfricatei Ana Pauker, care-și făcuse și ea studiile aici, la aceeași universitate penitenciară, îi aduseseră măgarului la început ceva mămăligă rămasă de la masa de prânz și, mai apoi, un sac plin cu arpacaș, minunându-se cât de mult poate mânca răbduriul patruped. Având mult de lucru și nebăgând de seamă ce face măgarul, Toth-baci tăia liniștit lemne când, deodată, se auzi o bubuitură ca de grenadă defensivă. Într-o clipită, toată lumea își îndreptă privirile înspre locul de unde venise explozia. Ce se întâmplase? Umflat de la arpacaș, ca un balon plin cu gaz, măgarul explodase, împrăștiindu-se în zeci de franjuri prin toată curtea închisorii și pe acoperișurile acesteia, în timp ce, de undeva, din grupul de deținuți, se auzi dogită o voce de bas, hârșâind în surdină: Văzut-ați, oameni buni, că și în pușcărie poți fi liber?
Nicolae SUCIU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024