Buna noastră prietenă, a scriitorilor și a cititorilor, criticul literar Irina Petraș, președinta Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, își marchează periodic locuirea cu o antologie, care adună sufletul liric al Transilvaniei între coperți. Pentru Doamna Irina, locuirea înseamnă, pe măsură ce se înmulțesc anii trecuți, nu doar casa caldă cu ocrotirea sensibilă a părinților în preajmă, ci și un pom cu umbră și foșnet și dealuri care se văd oriîncotro. Ardeleancă fiind, cu rădăcini în Maramureș și Sibiu, privirea ei nu se oprește în dealuri și păduri, ci se sprijină pe ele, își recunoaște reperele, poate visa, în tihnă, depărtări.
Recenta antologie gândită de Doamna Irina poartă titlul Poemele Transilvaniei (Editura Școala Ardeleană, 2025) și cuprinde „poeme despre locuire și vatră, despre istorie și vatră, despre istorie și restriște, despre priveliști și oameni de soi, despre dor și dorință, despre durere și speranță. Transilvania e solemnă, e loc al memoriei și temelie de gândit viitorul. E despre singurătate și comunitate. Despre viață în durata lungă a unui neam și despre viața de fiecare zi, căreia îi dă contur și rădăcini. Despre împăcare și neîmpăcare. Despre oameni”. Este luat ca argument profesorul Mircea Zaciu, cu acest text în spirit transilvan: „Această idee de țară, de fapt un sentiment difuz și fierbinte, fluid ca sângele. Mireasmă, dogoare, livadă, poame și țintirim. Și vocea bunicii când pomenea mormintele familiei sub merii sălbatici din țintirimul de la Șomcuta. O vocabulă stilet și sânge, Transilvania”.
Poeți din Maramureș, în număr de nouă, au pus sufletul lor spre cântarea Transilvaniei. Suntem grupați în Reprezentanța Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, care, recent, a realizat un film cu poeme din creația unora dintre noi, difuzat în rețeaua online, de unde au venit plăcute aprecieri. Cele nouă nume antologate sunt poeți consacrați din Maramureș, autori de cărți, bine comentate de critica literară. Să vedem decantarea sufletului liric în ordine alfabetică. Poetul Alexa Gavril Bâle crede în nedespărțirea de țară, așa că vede cum „zori ce se amestecă cu pulberea drumului / strigăt și răstrigăt din vechime / străbat ținuturi și veacuri călare pe același cal”. O, Transilvanie natală! Poeta Florica Bud scutură peste Ținut frunze de rugă, descoperind inedite simfonii ale cuvintelor dăruitoare și „ascultă ecoul statuilor în parcul rezervat doar îndrăgostiților, încă pudic. Piatra răsună sub pașii grei ai celor care numără în gând frunze de rugă”.
Poeta Elena Cărăușan, venită dintr-un teritoriu de sentimente conjugate în metafore fertile, aduce un elogiu Clujului: „Cei care ne-am lăsat respirația tinereții aici / dăruim un cuvânt. Un cântec, o lacrimă / amintirii că odată orașul respira și prin noi. / Știe cineva din ce se vor face amintirile de mâine?” Poeta Rodica Dragomir, urmată de un univers rafinat, sprijinit de vitalitatea unei sensibilități cu o matură expresie afectivă, vine să completeze durata lungă a unui neam prin evocarea tatălui: „Cuvintele tale / sunt focul luminii / ce moare și renaște mereu / pasăre mitică / ce-mi scrie în suflet / și minte / povestea neamului meu”. Poetul Ștefan Jurcă se identifică în poezie cu valoarea lui din proză, cu o estetică substanțială, în care pădurea vuiește uneori: „Atâta singurătate simțea copilul / lângă podul de fier / mama parcă uitase de el / Aplecată pe snopii de cânepă / Apa-i desena pulpele tinere/pădurea vuia uneori însă apa / avea curgerea ei susurând”.
Doamnă a cuvintelor, cum am numit-o cu un prilej, Betty Kirchmajer-Donca, cunoscută prozatoare și traducătoare, aduce în această antologie lirică, sub raza unui rafinat ochi feminin, peisaje silvestre din Nord: „pădurea cu cerbi se-nalță / ostoindu-mi tihna care / din înaltul cireșilor / îmbrăcați în curcubeie / mă coboară lin / prin culorile văzduhului”. Pentru poetul Gheorghe Pârja, a cărui poezie de factură dramatic-lirică este hrănită din tradițiile Maramureșului, dar și de sevele modernității (L. Ulici), „Transilvania este roată de piatră prin memoria neamului / Sbor de vultur însângerat. Codru de viscol, / Stejar de nervi, mame îndoliate, / Pulbere tristă, foșnet sublim / Loc de viață și căpătâi / Din munții Zarandului până-n Gutâi”.
Regretata noastră poetă Ioana Ileana Ștețco (1952-2022), cea care și-a sprijinit elanul liric cu preaplinul trăirilor, este prezentă în antologie cu un poem amplu și convingător. Pentru Ioana, albastru de Transilvania sunt bisericile care își trimit turlele-n cer, în aerul tare al înălțimilor, „prin venele deschise / se aude ritmul unor întârziate colocvii / și cântecul de leagăn pierdut / Văd aceeași mamă cum leagă morminte / cu un fir de iubire albastru / așa că numai sculptorii de vise / desenează miresme și se prefac /că gândul ascute securea”.
Poetul Echim Vancea, cel mai poet dintre noi, cum l-am numit la o aniversare, crede liric „că la fiecare cântat al cocoșilor / câmpia își desfășoară tăcerea înconjurată / de saluturi care – cândva – s-au lăsat pradă / mult prea multor lovituri la hotarele zilei / Deasupra câmpiei jurământul primului domn / se mai aude și astăzi în dangătul clopotelor”. Da, Transilvanie, fântână care luminezi de ziuă, sunet clar într-o casă până-n cer, funie de neamuri peste neamuri, loc de adevăr și de cuvânt, pentru memoria părinților și pentru tânărul meu mormânt.
Mulțumim, Doamnă Irina Petraș, pentru această consistentă lucrare! În care Maramureșul este la loc de cinste prin câțiva dintre poeții lui, care au cunoscut vama urcării muntelui. Vă mulțumesc pentru har, dragi confrați!
Gheorghe PÂRJA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (276), mai 2026