Ajuns la un ceas al bilanțului, poetul Nicolae Scheianu adună în paginile volumului Tentația certitudinii, publicat la Editura Littera Nova (Madrid, 2025, versiune spaniolă aparținând lui David Băltărețu), piese lirice de rezistență, care rotunjesc destinul unui autor reprezentativ pentru poezia contemporană.
Între atitudinea superior-ironică a lui Borges („Mi-am dăruit mintea / Îndărătniciei simetrice / A artei / Care țese fleacuri”) și experimente livrești ieftine, de găsit la mai toți textierii de azi, Nicolae Scheianu alege pârtia ce duce mesajul poetic înspre teritoriile înalte, de Poveste, unde își află lăcaș Poesia.
Autorul o scoate din „ținuturile joase”, în care vulgul se lăfăie în opulența unui limbaj purulent. Nu veți găsi trimiteri înspre acele zone. Vă veți întâlni, în schimb, cu imagini „developate” dintr-un film alb-negru locuit de făpturi enigmatice, sub „pecetea tainei”: „Erau zile când trebuia să mă plimb / în sus și în jos pe aleile înțesate de cruci / […] / Locuia la marginea orașului, / sus, pe colină. / Tatăl ei era intendentul cimitirului, / mama ei era bijutieră / sau poate doar vindea aur. / Avea o casă încăpătoare acolo, / și ea ieșea adesea noaptea / să-și strângă bluzele și cămășile / întinse la uscat printre platanii de pe alee. / Fluturau peste morminte / ca stindardele țărilor la ceremonii. / Veneam când și când, îi dăruiam câte o lebădă, / ea le așeza pe unde mai avea loc. / Când le priveai de afară și fulgera, păreau adevărate. / Îmi spunea: ce lebede adevărate ies din mâinile tale! / Uneori nu pot dormi noaptea de zgomotul lor, / tot bat din aripi și se aleargă prin încăpere. / Îmi arăta multă bunăvoință, cred că un pic mă iubea. / […] / Ziceam în gând: adio, dragostea mea, / aleluia purtătoare de mătăsuri ciudate, / dresoareo de lebede” (Un poem de demult).
Până și singurătatea, a doua noastră mamă, dacă nu chiar cea de dinaintea nașterii ei, se gudură prin mai toate destinele hărăzite nouă și, mai devreme sau mai târziu, ne însoțește credincioasă: „Când sunt foarte singuri / oamenii seamănă între ei / de parcă ar avea cu toţii / aceeaşi mamă nefericită / şi-acelaşi tată bicisnic / de parcă ar locui cu toţii / în aceeaşi casă-n ruină” (Când sunt foarte singuri).
Clepsidra, cum bine se știe, nu înseamnă doar posibilitatea de a răsturna timpul înspre întoarcerea lui la origini. Poeticește el este un prezent perpetuu, atârnat de firul de nisip. Căruia Divinul îi dă voie să curgă. Oriîncotro. Nicolae Scheianu topește irizări autumnale de unde se desprind înțelesuri ce readuc poezia în albiile ei firești. El, lirismul, ți se așază în suflet și nu mai are dorința de a pleca de acolo: „nu ştiu dacă îţi mai aminteşti / cum întorceam / de pe o parte pe alta clepsidra / într-un joc început de demult, / nesfârşit pentru toţi, impasibil şi mut. / Nisipul se strecura la fel, fată frumoasă, / numai că, pe partea mea de clepsidră, / se-ngroşa pe nesimţite, nevăzut / şi eu te priveam şi ştiam. / Pe partea ta răsărea soarele / şi revărsa peste lume / aburul cald al dimineţii. / Într-o zi, când vei vrea / să ne mai jucăm, să întoarcem clepsidra / mă vei afla înăuntru / şi te voi privi din cupele ei / mereu flămânde, mereu gata de joacă” (Clepsidra).
Strămutarea simbolică a Potopului biblic în vatra Scheiului natal generează o mitologie proprie, în care încap atât „femei înspăimântate de singurătate”, cât și zgripțuroaice bătrâne și salamandre aflate sub ocrotirea himerei, grifoni și pajuri, precum și făpturi apropiate, cândva aievea, metamorfozate într-un timp anistoric. Anume pentru a recrea obârșia paradisului pierdut, „un suflu din lumina dintâi”. În fapt, transmutări cerute de voința poetului de a le nemuri în structura versurilor sale.
Între timpul cronologic și cel subiectiv planează imagini septentrionale proiectate într-o magie care țintește arhetipul: „Suntem cu toţii pe malul Potopului / mama şi tata, fraţii, bunicii, vecinii, nepoţii / ca într-o fotografie pe sticlă: morţii lângă vii, viii cu morţii / şi privim fiecare în altă parte / de parcă de acolo-am veni / şi acolo am merge să-ngenunchiem / să ne sfârşim în gura unui nor uriaş / între faldurile unei ploi fără sfârşit / şi vocile noastre se sting între clipocirile apei / şi viitorul curge tot deodată / şi intrăm de-a buşilea în acelaşi trecut / În zadar ne facem semne, ne arătăm speriaţi / în zadar îngenunchiem şi strigăm la Dumnezeul nostru / de-atâta zgomot de valuri şi de-atâta prăpăd / nu ne mai aude nimeni. / Stăm cu toţii înghesuiţi ca într-o fotografie veche / pe malul Potopului / morţii cu viii, viii cu morţii” (Pe malul Potopului).
Poemele de iubire gândite de autor își trăiesc vraja acolo unde se mai aud la „zgomotul hipnotic al valurilor” cum pătrund luminile mării: „poate de undeva / vom vedea venind și corabia noastră / «dar nu mai există corăbii» ai spus / Bine, atunci / să mergem să ne uităm împreună / la toate corăbiile / care nu vor mai veni niciodată” (Lumini pe mare). Iar „iubirea îndărătnică” sporește aura de mister exprimată simplu, cu austeritate: „Au fost şi vremuri când / am strâns în mâini fulgere / şi le-am făcut funie / aici între munţi voi ridica eu / capodopera mea / lângă grădinile tale suspendate / […] / unde stă să cadă / puiul de pasăre neagră / mă duc eu şi întind palma / şi de acolo te strig cu milă / pe cele trei nume ale tale / ca să aşez după cuviinţă / lucrurile care există / printre lucrurile care nu există” (După cuviință).
Cu toate că nostalgia se ține scai de eul poetului, ea nu zăbovește peste măsură. Îi părăsește „biografia” și se furișează de-a dreptul în Poveste. Patria himerelor. Din care Socialul cu metehnele lui își arată „arama”, fuge și el de acolo: „Apoi a venit Marea Aglomerație din Decembrie, de la geam vedeam mulțimea și urlam / de se cutremurau pereții de bucurie, am coborât în piață unde a fost nebunia / și-n zori ne-am baricadat în casă după dulapuri și fotolii. Mai înspre primăvară / mi-ai spus, tristă, că tu o să pleci din balamucul ăsta, / nu te-am crezut și m-am adâncit în iluziile mele patriotice / și într-o seară ploioasă, când am vrut să trec pe la tine, am găsit ușa încuiată / […] / Înțeleg că ești undeva în America / și că și visele tale s-au făcut pulbere, dar e o pulbere de aur… / Și – să mai știi că pe Ana Ipătescu o cheamă acum Lascăr Catargiu”. De remarcat că în același poem sunt de găsit urme de erotisme, abil inserate: „Un geam se deschidea într-un pod și de acolo / ieșeam pe acoperiș, de multe ori ne-am iubit ca pisicile, ne-am alergat prin întuneric / și am stat la aer sub ramurile teilor din stradă, pe tabla rece, lângă hornuri. / Am visat prostește, știam că sunt vise, eram așa de tineri, încât / miroseam a mânji uzi, dar te-am iubit mult și cred că și tu, / deși mi-o spuneai rar și nesigur, știam amândoi că nu vom rămâne-mpreună” (Pe Ana Ipătescu o cheamă acum Lascăr Catargiu).
Uneori din mobilitatea imagistică răsar sunete lirice însoțite de umor amar: „Totul mi se pare straniu străin şi nedrept / stau şi mă uit în gol şi timpul / îmi ticăie-n urechi ca un ceas de gară: / Aceasta să fi fost viaţa? Atât?…” (Un om și el, undeva).
Ce ar mai fi de zis? Ne lămurește autorul: „văd lumea în realitatea ei cea mai poetică”. Închei reflecțiile de față folosindu-mă de titlul unui tom masiv scris de un puternic poet, prieten comun, regretatul Vasile Morar: „Bucurați-vă!”
Gavril CIUBAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (276), mai 2026