Fără pretenția de a fi reușit îndeajuns să surprind mesajul din creația poetică latișiană (supus – nu-i așa? – interpretărilor), cutez a comenta la modul personal unele idei ce cutreieră cărțile sale, treisprezece la număr, pentru unii „stufoase”, cu vădite dificultăți în a le iscodi dedesubturile împovărate de „ciudățenii” ce îmbie la meditații.
Spirit enciclopedic, cunoscând marile opere ale umanității (filosofice și muzicale, îndeosebi), posedând și o cultură poetică temeinic însușită, Vasile Latiș a străbătut drumul către/și în interiorul poeziei forând în straturi adânci pentru a i se releva puterea Logosului.
Poet singular (deși nu cred că și-a dorit), Latiș își regăsește în versurile sale „tăcerea dintâie”, adică rostirea întoarsă în taina ființei. Poezia lui nu poate ajunge la noi doar pe cale rațională. Străduința de a se elibera de unele gânduri adâncite îl aducea în starea de a deveni din singur în mai singur. Nu „scăpa” bine de vreo obsesie sâcâitoare că, de îndată, năvăleau, nechemate, altele. Știa poetul prea bine să le îngroape în alte și alte înțelesuri. Numaidecât le „investea” cu noi sensuri izvorâte din fibrele ideilor filosofice. Se trezea „asistând” la un du-te-vino năucitor: „Cum ești, deodată, plin de lume și singur rămas? // Doamne-Tu-ești-altarul și plânsul sfâșietor / al femeilor o spune și Lazăr învie către altă // moarte chemând: umbra surorii pe sub drumuri / noptatice. // Pământul, departe, se-ascunde și mere roșii se-ascund – ape suav suferind când glas de femeie le cheamă // și trec mistuite. Norii, mânați de furtună, pe drumul / întors, regele, cu ai săi către-o gură de fluviu // largă ca marea. Mama în mine se ascunde pe veci” (din Câteva modalități din spațiul tăcut).
Pot aproxima că, în cazul creației sale, poezia și filozofia, înrudite, își dispută întâietățile. Cu toate că uneori se întrepătrund – poetul le aude ecourile din structura versurilor –, cele două ramuri evoluează totuși alăturate. Ne stă la îndemână să ne închipuim două râuri aproape paralele, curgând în mod natural alături – unul în sus, către izvoare, iar celălalt în jos, spre vărsare. Poeticește este posibil. Între cele două fluvii vedeți un copil speriat care plânge. În preajmă-i un vârstnic înțelept amenințat de aluviunile timpului. Amândoi presimt primejdia. Din recapitulări succesive și simultane, la „foc uituc” din „retăceri” iau ființă, aproape halucinant, arătări surprinse de poet în mișcare: „Încet, de asemenea, se clatină mama, / prin zăpezile morților și înaintea vremii o iau, o zi, pe țărmuri pustii de soare pașii / liniștiți ai copilului umbra scăzută / urmându-i. Puritate / și noaptea coboară / sub caii frumoși și câmpia plânsă / a bătrânilor marea întreagă adormind-o; încet de asemenea, răsare dinspre creștetul / sfânt al bătrânului” sau, mai încolo, reverii ce redeșteaptă în noi ancestralul: „Coliba păstorilor; prăbușit urmează / soarele chemările întunecate – ale drumețului, și-un
copil pe morți îi trezește / dincolo de ape purtându-i”. Dar amintitele arătări se materializează (și se spiritualizează în ființe zbuciumate în căutare de identitate). Mirarea de a aparține unui spațiu paradiziac le eliberează de chinul teribil al apropiatului/îndepărtatului „mister absolut”. „Departe vede Domnul și-ndrăgește / se reculege-n sine moartea lui / îngemănată acum; și pasul tatei / trece aproape. Seară. Sunt crini în boltă, stele înalte, reci – să nu le spui. / Zvonesc păduri; /…/ se mișcă-n vechi furtuni într-alți părinți” (din Odihnă rostitoare, Editura Proema, Baia Mare, 1996).
Eu cred că la poezia lui Vasile Latiș trudesc o sumedenie de spirite fără putință de a fi îmblânzite. Răzvrătite în neputința lor de a recapitula Edenul, această dinastie neîntreruptă de glasuri (ecouri de cor antic!) antrenează peisaje interioare în care, o dată intrați, te cuprind fiori: „Văd uneori ce nu-i de văzut… Ce nu cutează / om să vadă. Când o fiară se ridică din mine / o, blândă nebunie-a copilului, tristețea de ivoriu a mâinilor noastre! Cruce și seară. Când / te naști întreagă din morțile mele. Ce bine-ar / fi fost niciodată să mă fi știut!” Sigur că acestor alcătuiri lăuntrice poetul le găsește echivalențe lexicale prin intermediul cărora noi putem „citi” doar ceea ce ne stă în fire, ființa umană, așa precară cum este, dispunând în durere, după cum ne sugerează autorul, de resurse inimaginabile. Cine se va încumeta să străbată hățișurile unui asemenea lirism magic, chiar dacă nu va înțelege mare lucru, va retrăi vraja basmelor, se va mira cât freamăt conține tăcerea primordială, nu va conteni să se minuneze cum se poate comunica cu morții lângă „ape bătrâne”, folosindu-te doar de cuvintele însușite de la Mama: „Mâine mă duc la Mama și mă tem”. Iată cum, mai ales, tot din cuvintele „retăcute” poți iubi „peste orice măsură”. Diotima poetului nu e decât o iubire imposibilă. Care se cere trăită „cu toți morții”, eul dramatic asumându-și chinul până la limitele extreme ale suportabilului: „E o poveste de demult, dar nu crezută, iubirea însăși stă-n cuvânt. Dar nu pe seama noastră, n-o vorbi. E o-ncercare acolo în zei și oameni”. Nicolae Manolescu spunea undeva: „Cine iubește vede esența celuilalt și o tace”. Tăcerile din creația poetului conțin o sminteală lirică fascinantă: „tăcerea de piatră”. „Mai lăuntric se-ascultă / vocea întunecată a străinului, se urmează / pe sine până la capăt. Atât de încet se stinse / vântu-n frunziș. Sare izvorul și prin odăi coboară duhul bătrânilor; sfințenia anilor duși. Încet, depărtat se clatină mama prin / zăpezile morților”. După părerea mea, o asemenea poezie – izvorâtă dintr-un mister – are toate șansele să supraviețuiască tainei ce a generat-o: „azi nu mai știu de unde vine timpul. Din ce pruncie să-l încep, să mute pietricelele / de la râu ca altădată? Și cum să-l pierd? Năvalnic e sufletul omului. O roșie floare de câmp. Început și sfârșit. Și sunt pentru tine de-a pururi în ziua de azi” (din Cântecele Diotimei).
Lecturând cărțile lui Latiș, am avut strania senzație că timpul gândit de autor este reversibil. Iar tema poetului este singură: sublimarea Thanaticului în Eros. Mama, Iubita, Natura și Moartea, în ce ordine doriți, străbat, însoțite de sonuri liturgice, imnice chiar, marea învolburare a scrierilor sale din fibra cărora izvorăsc gheizere, peisaje luxuriante, meditații adeseori cutremurătoare. Poetul are o voluptate aproape metafizică în a iscodi imaginarul în extincția lui. Toate „se trag îndărăpt / spre străvechile stingeri”.
Atunci când magma lăuntrică, în fierbere, dă să erupă revărsând asupra poeticului un flux imagistic tulburător, debordant, autorul poate jubila: iată cuvintele mele îndreptându-se către tăcerea primordială! Cărarea ce duce înspre rostirea tăcerii! Acolo unde creația sa poetică este amenințată să-și arate limitele, inexprimabilului sedimentat în straturi îi sare în ajutor filozofia cu puterile sale nebănuite, anume pentru a disloca neînțelesurile ivite încă din stadiu embrionar. Traduse repejor într-un limbaj criptic, unde coexistă versul cu intensități de oralitate din înțelepciunea populară (atât de dragă autorului!), biograficul cu furtunile sale și, deloc în ultimul rând, suitele de tăceri grele (tăcerea cuvintelor, tăcerea întrupată, care lucrează în vii și morți deopotrivă). Tăcerea ființează rostirea cuvintelor și intrarea acestora în destin. Ea este vie, spre deosebire de cealaltă, tăcerea fără chip, care-l neliniștește pe poet „ca o zână rea la o margine pustie de țară”. Ea ar aduce în ființă stranietatea, stihiile înstrăinării. Misterul de acolo s-ar naște. Pentru a suporta pustiul tăcerii, Latiș invocă morții. Ei iubesc, afirmă gânditorul, cu asupră de măsură, deplin. „E o tăcere din pietre și oameni / din dealuri și văi / scăpătate din mâinile Domnului / din mâinile tale; e o tăcere de Cuvânt pe care morții-o ascultă”. Așadar, sunt sugerate în neliniștea ce-l cutreieră idei aristotelice, socratice și câte-or mai fi (multe!), dar nu luate de-a valma. Uneori își îngăduie să le expliciteze în decursul poemelor proprii, trecute însă prin filtrul său de gândire. Fără moarte, care trebuie privită în față, nu există transcendență. Morții, spune Latiș, trebuie să-i dăm de lucru!
Câteodată, fără a lăsa impresia de vreo străduință, eul filosofic era învrednicit să se muleze pe te miri ce durere, care, la rându-i, creștea aproape organic în trupul cel nou, spiritualizat, petrecut prin pădurile „ce-ar fi putut să fie”. Și de-a dreptul ele i se și arată: „Înaltele coline, transilvane… Cum se cutremură, / cuvântul să le numească numele: Râșca, / și Beliș și munții Vlădesei cu brazi legănători, și / zarea, oarbă de cântece multe… Necuprinsul, / cuprins… Căile, pe vale, și apa sună-ncet somnoroasă, / înainte. Mâinile noastre lucrează din lemn înlemnit / din noduri și unghiuri în cercuri grăbite” (din poemul Excurs).
Scriitorul Adrian Țineghe a strâns în paginile cărții sale Exercițiu spiritual cu Vasile Grigore Latiș (Editura Scriptorium, Baia Mare, 2008), pe lângă semnificative detalii legate de biografia autorului (rod al dialogului purtat la locuința poetului din Târgu Lăpuș), și secvențe analitice exprimate de însemnați scriitori. Dintre aceștia, Gheorghe Glodeanu remarca: „Mai mult decât alți poeți de azi, Vasile Latiș își asumă din plin condiția de trestie gânditoare, poezia reprezentând pentru domnia sa o modalitate originală de a face filosofie. În cazul acestui poet cerebral, lirica nu reprezintă altceva decât o înțelepciune de viață turnată în tiparele versului”. Cornel Munteanu găsea subtile introspecții în creația poetului care „întemeiază gând poeziei”, a acestui „neastâmpărat cugetător, coborât în vers”. Una dintre teme ar fi gândul ontologic al negării. Adică „negarea devine supratema poeziei, din care curge fluviul cântării ei, prin acorduri distonante și tot atâtea disipări ale ființei”.
Un portret cât se poate de expresiv i-a alcătuit scriitorul Nicolae Iuga: „A fost cu adevărat un Om extraordinar, în toate sensurile posibile ale termenului. A fost un om nu numai învățat, ci și înțelept. A fost un om de cultură, dar unul care a asimilat marea cultură universală dincolo de nivelul citatelor și cunoștințelor, până la un fel al lui de a fi. A fost un om drept, dar nu doar atât, ci de o puritate etică puțin obișnuită… A fost ani buni profesor de literatură universală la Universitatea de Nord din Baia Mare. Cunoștea ca nimeni altul literatura română veche și părți întinse din marile literaturi ale lumii. Acolo s-a simțit în cea mai mare măsură în mediul său, în apropierea cărților și în posibilitatea comunicării cu studenții. După pensionarea lui Vasile Latiș, nu cred că această Universitate a mai avut un cadru didactic de o erudiție comparabilă cu a sa”.
Se cuvine să mai amintesc un volum la fel de singular în spațiul nostru nordic: Păstoritul în munții Maramureșului, spațiu și timp – teza de doctorat susținută sub coordonarea dr. Mihai Pop.
Opresc aici scurtele mele însemnări. De cărturarul Vasile Latiș, de familia dumnealui mă leagă o prietenie durabilă. I-am respectat, pe cât s-a putut, dorința lui exprimată aproape testamentar: „Despre viața mea, despre moartea mea – desăvârșită discreție. Celelalte pot rămâne neschimbate”.
Gavril CIUBAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (275), aprilie 2026