Maestru al gândirii metafizice, Emanuele Severino (1929-2020) a fost un mentor adevărat pentru generațiile de studenți care au avut șansa să-i fie discipoli. El a fost promotorul unei propuneri radicale în ce privește opoziția parmenidiană a ființei la nimic (la nulla), în sensul că a extins conceptul de eternitate la toată ființarea, fără a-i fi frică de consecințele ce porneau de la cuvintele lui Platon pentru care în filosofie „trebuie să îndrăznești totul”. Gândirea sa filosofică a încercat să se situeze dincolo de istoria filosofiei occidentale, care, după părerea lui Severino, este pătrunsă de nihilism.
Într-un articol publicat în Europeo din 1981, face o analiză detaliată a textelor strânse în antologia Probleme ale nihilismului, conținând contribuțiile participanților la Colocviul Internațional din Trieste din octombrie 1980. În nota introductivă, Claudio Magris și Wolfgang Kaempfer au scris că simpozionul despre nihilism își propune să facă bilanțul mărturiilor și al interpretărilor celor mai relevante voci care s-au interesat de fenomenul nihilismului (nihil, care înseamnă „nimic”) și care sugerează ideea că valorile, credințele sau chiar existența sunt lipsite de sens, de scop sau adevăr subiectiv, atitudine care generază o criză a valorilor, cu implicații majore în lumea contemporană.
În textul său, Severino face trimitere la Friedrich Hölderlin și la romanul epistolar al acestuia Hyperion sau Eremitul în Grecia, una dintre cele mai profunde și poetice opere ale romantismului german: „De ce-mi vibrezi securea la rădăcini, Duhule crud”. Securea înseamnă gândurile, scrie Severino, care ne fac „să vedem” că suntem născuți pentru Nimic (nulla), că iubim nimicul, că credem în nimic, ne epuizăm în nimic, pentru a trece puțin câte puțin în nimic. În sensul că filosofia știe puțin despre nimic. Severino amintește, de asemenea, de celebra Scrisoare din 1799 a lui Jacobi către Fichte: „Într-adevăr, dragă Fichte, nu era nevoie să mă deranjezi atunci când numești himerism ceea ce eu contrapun Idealismului, care însă pentru mine înseamnă nihilism”. După aceea, trecând în plan mitic, amintește de invitația lui Rilke făcută lui Orfeu: „Fii, printre cei efemeri, în tărâmul / efemerului, / o cupă sonoră, care s-a făcut sunet și mai departe / Fii… dar încredințat că Neființa, singură/ e substanța Cântării tale, eternă”.
În aceeași ordine de idei, E. Severino relatează faptul că, în Confesiunile cavalerului de industrie Felix Krull, Thomas Mann descrie una dintre scenele cele mai emblematice ale „cameleonismului” protagonistului său. În timp ce se găsea într-un vagon-restaurant, Felix îl întâlnește pe profesorul Kuckuck. Pentru a-l impresiona și a intra în rolul său de tânăr om de lume, cult și fascinant, Felix se lansează într-un monolog în care amestecă reflecții filosofice și cosmologice. În tren, un nonloc prin excelență, în care clasele sociale se amestecă și identitățile pot fi reinventate, rostește următoarele cuvinte: „Toată această vâltoare și rotirea din jur, / acest conglomerat de cețuri și de corpuri… / care este generat din Nimic și pe care Nimicul îl absoarbe din nou / și care poate ar fi fost mai bine să fi rămas / în somn și nu în așteptare”. Se face aluzie aici la tema somnului ca o dorință de a se întorce într-o stare de preexistență (în somnul etern), care era o tentație constantă pentru personajele lui Thomas Mann, mai ales pentru Hans Castorp, cu izolarea sa între crestele munților. O altă trimitere este la Calderon de la Barca: „Căci vina cea mare a omului e faptul că s-a născut”. Vina sugerează aici povara morală, un vers care este considerat chintesența pesimismului spaniol din secolul al XVII-lea.
Mai departe, E. Severino îl amintește pe Nietzsche, care face trimitere la înțeleptul Silenus. Constrâns de regele Midas să-i spună care este lucrul cel mai de dorit în această lume, Silenus, cu înțelepciunea sa obscură, îi răspunde: „Rasă ticăloasă și efemeră, copilă / a hazardului și a suferinței, de ce mă forțezi / să-ți spun ceea ce ar fi mai bine pentru tine / să nu auzi? Cel mai bun lucru este / pentru tine absolut de neatins: să nu te fi născut, / să nu fii, să nu fii nimic. Iar al doilea / cel mai bun lucru pentru tine este… / să mori cât mai curând”. Silenus a devenit un simbol pentru ideea că realitatea profundă a lumii este tragică și greu de suportat.
Toate acestea sunt voci ale nihilismului și mai ales tentative pentru a-l descifra. Dar spun ele în mod deschis, se întreabă Severino, ceea ce rămâne în profunzimea lor? În analiza Problemelor nihilismului, filosoful italian se referă la intervenția lui Claudio Magris privind contribuția sa în cadrul simpozionului: „Poezia, care este memorie, trăiește dincolo de contradicția denunțată de Severino, dincolo de nihilism”. El îi răspunde lui Magris astfel: „Memoria nu împiedică ca muritorul să fie o ființă stinsă” (nonactivă). Severino își încheie această notă cu o referință semnificativă la poemul Dei Sepolcri (Mormintele) de Ugo Foscolo: „Oare sub umbra chiparoșilor și-n urne, / udate de lacrimi, e somnul mai puțin greu? / Când Soarele pentru mine nu va mai da viață / Pe pământ acestei familii de flori și de animale / și când în fața mea nu vor mai dansa orele viitoare, / plătite cu speranțe ademenitoare, / Nici nu voi mai auzi de la tine, dulcea mea prietenă, / Versul tău și armonia tristă ce-l stăpânește, / Nici nu-mi va mai vorbi din inimă spiritul / celor două Muse și al Iubirii, singura mângâiere / A vieții mele rătăcitoare, ce mângâiere va fi / Pentru zilele pierdute o piatră ce va deosebi / Oasele mele de nenumăratele oase / pe care moartea / Le seamănă pe uscat și în mare? / Adevărat e, o Pindemonte ! Și Timpul, / În goana lui, distruge omul, și / mormintele sale, / Și chipurile sale, și ultimele rămășițe / Ale pământului și ale cerului; /Dar de ce, înainte de vreme, cel viu / să se lipsească de plăcuta iluzie care, la / pragul / Celui de pe urmă lăcaș, îl oprește? Nu / trăiește el oare / Și sub pământ, când pentru el va fi mută /lumina zilei ?” (trad. ns.)
Capodopera lui Ugo Foscolo a fost publicată în același timp cu Fenomenologia Spiritului a lui Hegel, unde există celebra afirmație: „Memoria conservă esența, nu existența”. Victoria poeziei, conclude Severino, asupra Nimicului este o iluzie.
Viorel IGNA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (275), aprilie 2026