Cum nume noi, serioase, talentate apar rar și greu în ultima vreme în literatura maramureșeană și, extrapolând, în literatura națională, apariția în lumea literară a lui Flaviu Claudiu Mihali trebuie salutată cum se cuvine pentru că sunt convins că volumele sale de poezie, apărute până acum, respectiv Păsarile n-au nevoie de credință (Ed. Enesis, Baia Mare, 2001) și, lucru lăudabil, după douăzeci și unu de ani, Gânduri sfâșiate de timp (Ed. Casa Cărților, Baia Mare, 2022), Dezagregare (Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2024) și acum, în 2026, Cicatrici, apărut la editura (al cărei patron, material și spiritual este) „Casa Cărților” din Baia Mare, au amprenta unei personalități poetice reale, care nu va abandona ringul și se va strădui din toată ființa, talentul și știința (pentru că poetul este și un IT-ist cu studii aprofundate, școlit) să devină în poezie, să se impună prin calitatea scriiturii și prin stil, să fie un poet care să stea cu fruntea sus printre poeții adevărați de aici sau din țară, conștient că este în poezie prin harul său și nu din cauza sau datorită circumstanțelor. Volumul Cicatrici, despre care scriem câteva impresii aici, este prefațat de criticul literar Delia Muntean și însoțit de lucrări grafice aparținând Elenei Ilash. Am reținut din studiul care însoțește cartea drept „Prefață”, dintre multe alte afirmații aplicate și pertinente despre poet și poezia sa, această frază care dă o măsură înaltă a felului în care autorul își privește scrierea, poezia: „Observăm grija pentru concentrarea și tensionarea imaginii, cu impact asupra curgerii tăioase, răpăitoare a stihului, a ideii și cu rezonanță în sensibilitatea cititorului”.
Tematica din acest volum este destul de variată, cuprinzând poeme din sfera istoriei, a politicii, a societății umane prefăcute, a lumii literare, poeme de dragoste, poeme de reflexie și de reflecție, poeme despre lumea artistică, despre spaimele și îngrijorările umane, despre veleitari și veleitarism în literatură și nu numai, dar totul nu constituie un amalgam, ci o carte coerentă, plăcută la lectură, subtilă, scrisă cu nerv și talent. Astfel, Descântec este despre neputința omenească de a zbura, dar și despre a-și lua zborul din sine, Zăbrele despre mărul interzis, despre fructul interzis, deși strălucește la un pas distanță, Povară despre uciderea sinelui, Clovnul despre clovneriile vieții și despre faptul că masca îl poartă mai des pe clovn decât invers, la fel cum se întâmplă și cu omul de toate zilele, Sevraj despre nevoia omului de iluzie, de poezie, Fântâna despre apa care nu astâmpără setea, Mina despre suferință, destin și teroare, în Împietrire puii de pasăre împietresc în găoace, Fărâmă este despre neputința de a păstra viața puiului de pisică pe moarte etc. Dar este antologic acest Cântec frânt: „Cât timp moartea va grăi prin gura mea /
despre moarte / eu voi trăi prin cuvânt”, dar și Manifest ascuns: „Cel de pe urmă poem va fi recitat de o hologramă / cu chipul meu vectorizat / cel de pe urmă poem / va fi distribuit pe un dark web / de pe un server ascuns / pentru mascarea urmelor digitale / care ar putea alarma boții / irozilor / cei care s-au devirusat / spălându-se pe mâini / la crucificarea online / și ștergerea tuturor datelor / lui Mesia 2.0…”, așa cum nu aș sări peste Povestea vânătorilor de oameni: „Într-un fel sau altul / cu toții suntem urmașii / vânătorilor de oameni / mai devreme sau mai târziu / vom fi nevoiți poate / să onorăm / amintirea strămoșilor”.
Pentru Mihali poezia este și un spectacol, poetul – un perfomer în fața eventualului cititor, se deghizează și devine un altul, altcineva, pentru a atrage atenția și pentru a determina cititorul să nu abandoneze lectura. Pentru el, poetul se dezagregă, se rupe în bucăți pentru cititor, nu doar pentru a-i atrage atenția, cât, mai ales, pentru a-i spune ceea ce nu știe sau ceea ce poetul vrea ca el să știe. Cum zicea așa de frumos Adrian Păunescu în Dor de Nichita: „Simt cum se dizolvă cuvintele / cum se dezagregă înțelesul lor / crucilor de pe morminte / adio, vă spun tututror, / simt cum se face din abur fuior / mâna mea scriitoare”.
La nivel stilistic, Flaviu Claudiu Mihali mizează pe o expresivitate directă, cu imagini puternice și uneori violente. Astfel, el capătă autenticitate, versurile par scrise cu nervii intinși la maximum, dar au dezavantajul lipsei de ambiguitate, care ar face poezia mai enigmatică și îi dă profunzimea necesară.
Unele texte, așa cum sunt Antipoezie, Scormonitorul de pietre, Dincolo de sârma ghimpată, au un discurs prea explicit, aproape declarativ, devenind niște manifeste, dar scăderile au și ele înălțările lor.
Cicatrici este un volum coerent, intens, autentic, care vine dintr-o minte lucidă și dintr-o sensibilitate uneori extremă, ținută sub control pentru a nu-și trăda sentimentele. Poetul băimărean este o voce poetică autentică, puternică, cu o capacitate destul de rară de a construi imagini care rămân în memoria cititorului. Cicatrici nu este o carte inegală, în ciuda aparențelor, dimpotrivă, ceea ce pare mai puțin „poetic” are poezia în însăși materia primă brută, în cuvânt și în ideea care îl însoțește. Lumea este golită parcă de sens, dragostea stă și ea sub amenințarea timpului și a rânduielilor proaste ale lumii, dar are putere și însemnătate. Traumele – precum în Timișoara sau din universul lagărului de concentrare de la Auschwitz, în Dincolo se sârma ghimpată, sau Poveste de iarnă – nu sunt simple evocări, ci încercări de a arăta cum se transmit și se perpetuează în conștiințe. Ele nu urmăresc reconstituirea, ci interiorizarea acestor experiențe, transformându-le în adevărate cicatrici ale prezentului. Identitatea finală a ființei este textuală și, din această perspectivă, limbajul este o formă de nemurire simbolică, așa cum ar putea fi „descifrată” poezia Cuvânt. În esență, aceste poeme spun același lucru din unghiuri și în forme diferite: omul este o ființă rănită din naștere, care încearcă să se salveze prin cuvânt, poezia fiind singura formă de supraviețuire.
Sunt multe de spus despre acest volum de poeme bun și, pe alocuri, foarte bun. Poezia sa nu seamănă cu ceea ce scriu poeții din generația sa, nici prin stil, nici prin tematică, dar, în același timp, nu a ajuns încă la performanța de a-și fi însușit o pecete poetică. Poate să devină, poate să rateze asta, depinde de multe și nimeni nu va ști să spună asta cu certitudine. Ceea ce e evident este că avem în față o carte de poezie prin care poetul mărturisește că scrierea ei nu a fost o alegere, ci o necesitate existențială. Poetul este dependent de poezie, iar lipsa ei produce acea dezagregare de care vorbea în volumul precedent de poezie. Înclinăm să credem în ceea ce sugerează poetul: că, pentru el, poezia este o condiție a existenței, nu doar un act poetic: „Cândva am ucis un om… și în mine / am rămas doar eu – poetul”.
Nicolae SCHEIANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (275), aprilie 2026