Blestemele lucrează prin oameni. Oameni care se așază pe locuri atinse de ură, de durere, de cuvinte grele, spuse la necaz. Oameni nevinovați, care duc cu ei sămânța blestemului și-o dau generațiilor următoare. Sabina a rămas sâmbure rătăcit aruncat în grădină străină. A pârjolit tot ce-a atins. Dar câtă lume știe asta? De n-ar fi fost anii aceia, decretul venit ca un trăsnet din senin, vremea întunecată în care femeile erau îngrozite de sarcini nedorite, Sabina nu le-ar fi atins sângele, n-ar fi pus sămânță de pustie în familii și-n locuri aparent curate. Ea le făcea femeilor un serviciu, le salva căsnicii. Nu lua bani pentru avorturi, de milă pentru femeile acelea, multe dintre ele venite la ea fără știrea bărbatului. Plata era, aproape întotdeauna, o zi de lucru. Holda ei era arată prima, mălaiul ei se culegea la timp, strugurii se sureteau la vreme, fânul nu era atins de ploaie.
Aici s-a scurs și a curs mai bine de un secol de lacrimi, de sudoare și sânge și mai este de dus până când capătul blestemului se va fi săvârșit. Pe ulița asta a mers în sus și-n jos Sabina cea frumoasă „de-și punea nume”, inconștientă de frumusețea ei, femeia care privea lumea prin ochii verzi precum sticla prin care-a trecut soarele, care râdea cu strungăreață, ca și cum s-ar desprimăvăra. Purta mereu în inimă un sâmbure de neliniște care i-a adus sfârșitul. Și ei, și tuturor celor pe care i-a atins. Cu mâinile ei, inconștientă de otrava pe care o poartă, a atins sângele satului, al femeilor nenorocite care-au venit să-i ceară ajutorul. Acolo, în Valea Cilioii, ani la rând, femeile și-au golit sufletul și trupul de vlagă, de viitor, de viață. Ea n-a fost dintotdeauna dură, insensibilă în fața sângelui, încrâncenată înaintea dure-rii. Și-a văzut mătușa murind sub ochii ei de la un avort și spaima i-a rămas cuibărită în suflet. La fel și ura pentru bărbații care nu le dau femeilor răgaz, respect, iubire. Găvrilă, soțul ei, iubea tinerețea ei și atât. Ea nu apucase să înțeleagă ce înseamnă dragostea, până când ochii de oțel, cămașa albă, cizmele cezaro-crăiești și șuvița neagră căzută rebel pe fruntea lui Mitru i-au răvășit tot universul de fată măritată fără vreme.
Nunta Sabinei a adunat în șura lui Găvrilă vecinii și neamurile, care-au mâncat guiaș de oaie, sarmale, pancove și cozonac și-au băut horincă veche de prune și vin oprit. Găvrilă, cu un picior puțin mai scurt din naștere, nu era băiat urât, nici prost, nici sărac. Șchiopăta ușor, cât să nu poată juca îndrăcit, așa cum jucau ceilalți feciori la verjel, la jocul de lăsatul secului, la clăcile cu ceatără.
– Nu mă duc, mamă, după el! Îi bătrân. Mai lasă-mă să fetesc batăr un an…
– Mi-o ajuns cât am tras io cu un prost. Aista nu-i nici prost, nici hâd, stă bine de-acasă, au pământ. Ce vrei să faci? Pă cine aștepți? Ce să faci cu unu’ frumos și amărât?
A fost mireasă cu rochie și cu voal de împrumut, de la Ruzalia Diacului. „Plâns-o mnireasa?” – întrebau babele, mereu curioase să afle dacă miresele erau neîncepute și plânsul de la cununie era sincer. Repede s-a așezat liniștea la casa lor și primul copil a venit la un an de la nuntă.
Mitru n-avusese drăguță care să-l aștepte când se liberează din armată. Când a venit acasă, fetele din sat au început a chicoti de câte ori îl vedeau. Era frumos și toate-și doreau să le bage-n seamă, să le joace, să le strângă, să le lipească de el și să le ridice după ce ceterașu’ termina de cântat.
Sabina urca pe cărare, cu coșul cu iarbă cosită de dimineață. Mitru a ajuns-o din urmă, după ce a mers o vreme în spatele ei, urmărindu-i poala rochiei cum se leagănă și cum dezvelește pulpe albe de nevastă tânără. „Să vede c-o născut. Că s-o mai împlinit”.
– Mneața bună! Ce faci, Sabinucă?
A tresărit și s-a rușinat.
– Am fo să împrăștiu brazdele, că Găvrilă o cosât dimineață.
Privirile li s-au întâlnit metalic și, pentru prima dată, Sabina a simțit nodul în gât care coboară până-n stomac, apoi urcă în obraji. Mitru a simțit nevoia s-o ciupească de obrazul cu gropiță, dar cu o mână își ținea coasa pe umăr, iar în cealaltă ducea securea și două rude de pus la mazăre.
– Ce-ți face fecioru’?
– Bine. Umblă în pticioare. Trebe să hii tăt cu ochii după el.
În noaptea aceea, când Găvrilă a tras-o spre el, pentru prima dată de când era nevastă, ea și-a încleștat mâna în spatele lui, cu gândul la mirosul de dimineață crudă și de cărare verde. Doar că bărbatul ei mirosea a băutură amestecată cu ceapă, a transpirație și a dinți stricați. Băuse două pahare mari de vin și n-a băgat de seamă că ea s-a ghemuit altfel la pieptul lui, ca și cum ar vrea să se ascundă, să se apere. A doua zi, după ce s-a luat roua, și-a luat furca să meargă să întoarcă fânul. În trecere, a prins un fir de busuioc uscat din legătura de sub scara din tindă și l-a frecat în mâini. A dus cu ea, fără să știe de ce, miros de busuioc zile la rând, pe cărare, prin mălai, pe holdă.
Într-una dintre seri, i-a spus soacrei să aibă grijă de copilul proaspăt adormit.
– Mămucă, mă duc după un coș de pepini, în mălaiu’ de la biserică. Pruncu’ doarme. Viu înapoi mintenaș și apoi fac cina.
Mitru, care urca pe cărare, a intrat după ea în holdă. A cuprins-o pe la spate și-a strâns-o către el.
– De mult te aștept, Sabinucă! De mult te-aștept!
Ea n-a scos o vorbă. I-a trecut prin minte doar gândul că, de data asta, n-a apucat să zdrobească busuioc în palme, că o să miroase a lapte și-a rântaș. L-a lăsat s-o iubească scurt, gâfâit, sălbatic. A fost noapte fără somn pentru Sabina, cu gânduri amestecate, cu emoții cum nu mai trăise, cu spaimă și cu vinovăție în care s-a zbătut câteva zile. S-a dus devreme duminica la biserică și și-a apăsat fruntea ei frumoasă peste palmele încleștate. „Doamne, ce-am putut face! Tătucă Sfânt, iartă-mă! Luminează-mă și nu mă lăsa să rătăcesc!” Când și-a întors capul, l-a văzut pe Mitru în podul bisericii, la un loc cu feciorii din sat, frumos, drept, zâmbind din colțul buzelor. A simțit că o orbește albul cămășii lui și că toată lumea ar putea vedea amețeala ei. Inima-i bătea în gât și-n tâmple și n-a mai auzit nimic din ce-a spus popa în predică. S-a grăbit spre casă, dar nu s-a dus roată pe drum, ci pe cărarea din mă
laiul bisericii. Mitru a văzut-o și-a urmat-o.
***
– Doamne, nu mă poci opri! Ce ne-om face, Mitrule?
– Nu știu, Sabinucă… Da’ nu-i bine așe cum îi amu?
– Poate la tine îi bine. Da’ io nu-s împăcată. Mă gândesc că-i păcat, da’ nu-mi poci lua gându’ de la tine. Când să aproptie Găvrilă de mine, îmi vine să vărs. Săracu’, el îi om bun. Io nu-s bună. Și-apoi, dacă aude lumea? Că nu-i făcută neștiută…
Doar că, după ce se consumă bătălia în interiorul tău, după ce o vreme te învinovățești și te frămânți, te obișnuiești cu păcatul. Nu te mai gândești la cât de greu păcătuiești, ci cauți timp, scuze, momente în care să evadezi. Viața Sabinei, până atunci anostă, căpătase emoție și culoare.
***
Veturia, vară de-a doua cu Sabina, făcea nuntă după Paști cu Văsălica de pă Poduț. A venit cu părinții într-o duminică, după slujbă, cu o oiagă plină cu horincă, să-i cheme pe Sabina și pe Găvrilă de nănași.
– Om mere de nănași, ce-om face? Că Veturia ni-i neam aproape și Văsălica are cai, are abrict și îi tare bun de ajutor – a spus Găvrilă.
I s-au înmuiat picioarele Sabinei când au venit după nănași o grămadă de feciori și de fete, iar Mitru era printre ei. I-a servit cu horincă și cu prăjituri, și-a pus sarveta cu ciur pe coșarcă și au pornit spre biserică de-a lungul drumului, cu muzicanții laolaltă. Mai în spate, era soacră-sa cu fata în brațe. Sabina căuta, adulmeca, încerca să prindă un moment în care Mitru să se uite la Marinela. El, cu struț în piept, cu sticla împodobită cu rozmarin și cu floare de mușcată în mână, nu i-a aruncat nicio privire. Nici atunci când s-a apropiat drept, cu zâmbetul rece și indiferent pe buze, să-i dea să bea și să închine la miri. În șura cu țoale țesute puse roată, cu cipci, cu șterguri cu pene, cu crengi de mesteacăn și cu icoana cu Cina cea de taină deasupra capului mirilor, se adunase lume multă, Ioji, țiganul, cânta la vioară, transpirat, cu părul uns dat peste cap, cu o șuviță alunecată pe frunte, cu țigara-n colțul gurii, și jocul luase foc pe la miezul nopții. Găvrilă a învârtit-o molcom de vreo două ori, apoi au venit s-o ceară la joc ceilalți nași, mirele, vecinii, dar Mitru n-a băgat-o în seamă. Îi venea să spargă farfuriile cu carne de găină proaspăt aduse de socăcițe pe la miezul nopții la masa mirilor, să muște din paharele cu horincă îndulcită cu zahăr ars și cu vanilie, pregătită pentru nănașe, să-i dea cu pumnii-n piept lui Mitru, care juca fără grijă cu mireasa, apoi cu toate fetele de la nuntă. S-a uitat la furculița de aluminiu și și-a amintit de chiureta furată și ascunsă în pod. Soacră-sa s-a apropiat de masă.
– Mă duc cu coptiii acasă, că-i târzâu.
– Bine, mămucă!
Fata adormise în brațele femeii, cu capul alunecat pe umărul ei și, de sub gulerașul bluzei, se zărea semnul de pe gât de mărimea unei monede. Spre dimineață, când bărbații se îmbată și femeile stau degeaba la masă și clipesc iute de somn, a venit Mitru s-o cheme la joc.
– Pă mine trebuia să mă joci prima! Ai văzut ce bine samănă Marinela cu tine? Văzutu-i-ai sămnu’ de pă grumaz? Tu nici n-ai văzut-o până amu. Nici nu te-ai uitat încoace tătă noaptea. Amu, când nu mai ai pă cine juca, vii la mine.
Și-a înfipt degetele în mijlocul ei și-a scrâșnit din dinți.
– Sabină, te aude lumea!
Au jucat îndrăcit roatele și bătrânescul și ea s-a înmuiat și s-a potolit în brațele lui, i-a trecut gelozia ca și cum ai turna apă peste cărbunii încinși. Când dimineața se ridica în aburi de după deal și răsăritul dădea semne că pregătește ziua cea nouă, au plecat acasă prin mălaiul bisericii ca să le fie drumul mai scurt. În urma lui Găvrilă, care se clătina cu coșarca goală în mână, Sabina își ștergea lacrimile.
Fragment din romanul în pregătire
Întoarcerea în Blestem
Dana BUZURA-GAGNIUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026