Am discutat zilele trecute, pe teme literare, cu o persoană din domeniu, despre savantul, jurnalistul, scriitorul N.I. Herescu. Cum numele nu-i era cunoscut și, cu atât mai mult activitatea acestuia, consider că orice prezentare, chiar dacă nu este inedită1, are o importanță majoră întru recuperarea operei și a personalității sale pentru cititorul de astăzi.
Născut în 1903 (în Turnu-Severin – după unele surse în Craiova, și nu în 1903, ci în 1906) și decedat, în exil, în 1961, N.I. Herescu, așa cum scria Mircea Popescu, „era în plină activitate românească, literară şi ştiinţifică”.
Referirea la „activitatea românească” o viza îndeosebi pe cea din exil, căci specializarea sa era în limbi clasice, în țară savantul având o intensă activitate de traducător din limba la-tină, dar și una de făuritor de reviste pentru promovarea literaturii/ a culturii Antichității.
Cum bine se știe, odată cu instaurarea puterii sovietice în România, apoi în toată perioada comunistă, unii dintre scriitori au reușit să plece în Occident, să aibă, cu alte cuvinte, libertatea cuvântului. Și astfel, existența le-a fost împărțită în două etape: cea trăită în țară și cea dusă în exil (cei mai mulți găsindu-și sfârșitul departe de locurile natale).
Printre ei s-a aflat și N.I. Herescu, acesta plecând din România la aproape patruzeci de ani, deci în plină maturitate, când avea o reală notorietate printre scriitorii și oamenii politici ai vremii, dacă ne gândim la funcțiile pe care le îndeplinea (profesor la Universitatea din București, președinte al Societății Scriitorilor Români, director al Fundațiilor Culturale, profesor al Regelui Mihai, fondator de reviste etc.)
În 1948 se va găsi la Paris, alături de importanți intelectuali români: unii foști colegi de la Universitatea bucureșteană – Basil Munteanu și Alexandru Busuioceanu – , alții veniți de la Lisabona – Eliade și Leontin Jean Constantinescu, dar și Monica Lovinescu, Virgil Ierunca ori profesorul de franceză, prieten apropiat al românilor și al său, Marcel Fontaine.
Chiar de la începutul exilului, profesorul Herescu a fost un participant activ la constituirea unui „centru” al rezistenței culturale, deci al luptei anticomuniste și al menținerii identității românești. El i-a fost totodată alături lui Eliade și în activitatea de editare și publicare a primei reviste literare a exilului – Luceafărul.
Fiind apropiat al generalului Rădescu, Herescu va fi cooptat ca membru fondator al Comitetului Național Român și al Ligii Românilor Liberi, inițiate de general. Va fi totodată, alături de Leontin Constantinescu, realizator al publicației de atitudine politică Curierul Român, iar împreună cu Eliade va conduce Uniunea Română, ziar publicat, ca și Luceafărul, cu ajutorul fondurilor trimise de generalul Rădescu.
La Paris, va lucra un timp și la Radiodifuziunea Franceză, secția română, sub conducerea lui Marcel Fontaine, de unde se va retrage demn, deși va rămâne fără mijloace de trai, în condițiile în care Fontaine va fi înlăturat de la coordonarea secției. Va rămâne la Paris, va ține mereu conferințe în diverse țări și la diverse universități, dar condițiile materiale îi vor fi de cele mai multe ori foarte dificile. Se poate spune că traiul nu tocmai ușor, munca intensă și, fără îndoială, dorul de țară i-au grăbit sfârșitul. Inima lui s-a oprit (19 august 1961) pe când se afla la o conferință la Zürich. Presa din exil a relatat despre pierderea acestui important reprezentant al intelectualității românești, unele reviste dedicându-i un număr special.
Așadar, ajuns în exil, profesorul va duce o intensă activitate în planul românismului, susținând și promovând literatura și cultura română. Căci, încă din anii ʼ50 – când în ţară rezistenţa faţă de comunism era imposibilă – intelectualii din exilul românesc îmbrăţişaseră ideea lui Eliade despre cultură, ca fiind „unica politică eficace” pe care cei desţăraţi o mai aveau la dispoziţie.
Articolele lui N.I. Herescu, răspândite în revistele din România, dar mai ales cele din exil (când omul se confrunta cu un destin ex-centric) aduc în fața cititorului luptătorul – cu arma cuvântului – pentru latinitate și cultură clasică, pentru românitate (limba și literatura noastră), pentru dreptate și libertate (a cuvântului și a omului într-un timp istoric injust).
Și astfel, fie că scria despre Horațiu, Catul, Ovidiu ș.a., despre „turcirea” și încercarea de slavizare/rusificare a limbii române, despre Alecsandri, Eminescu, Voiculescu, Pillat etc., despre „literatură și geografie”, afirmând tranșant că „arta nu cunoaște hotare”, despre „muniția” scriitorilor în lupta pentru libertate, ca și despre „dreptul la adevăr”, articolele și studiile lui N.I. Herescu dau cu prisosință seamă despre viața și activitatea acestui nobil „luptător” întru cunoaștere și promovare culturală și științifică.
La o sumară trecere în revistă a articolelor sale din revistele exilului, le putem grupa în câteva teme predilecte: cele despre limba română, în tandem cu cele despre latinitate ori despre „apărarea limbii” în contextul sovietizării țării și al încercării de rusificare forțată, articole pe teme istorice ori portrete-evocări ale unor personalități românești.
Astfel, în publicații ca Îndreptar, Cuget Românesc, Caete de dor, Românul, Înșir’te mărgărite, Destin, Acta Philologica ș.a. putem citi articole culturale diverse, cu amintiri despre scriitori, istorici, oameni politici – care „au fost” (Busuioceanu, N. Bălcescu, Alecsandri, Ionel Teodoreanu, Rădulescu-Motru, Tudor Vladimirescu, Grigore Gafencu ș.a.) – sau cu noi informații asupra activității creatoare a conaționalilor din exil (Eugen Drăguțescu). Din ele răzbate și implicarea în viața politică, prin informarea asupra situației din țară, prin apelul la menținerea reperelor identitare, prin conștientizarea cititorilor asupra realităților momentului. În ansamblu, se conturează ideea de jurnalist militant, și în cazul acesta el aflându-se pe aceeași structură cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca ori Mircea Popescu.
Așadar, din toate contribuțiile heresciene în presă putem distinge militantismul său activ în slujba adevărului, a limbii latine ca bază a limbii noastre, precum și a românismului.
N.I. Herescu a crezut în „vitalitatea limbii” noastre, i-a demonstrat originea latină, fie în calitate de profesor, fie de jurnalist ori de scriitor și a promovat scrierea și vorbirea corecte atât în țară, cât mai ales în exil, când cea mai înaltă misiune a „emigrației” o considera a fi „de a conserva o părticică din ființa neamului în stadiul pur, nealterată, neîntinată de cotropitori” (v. „Menirea pribegilor”, Uniunea română, nr. 4/1949).
În 1960, la Paris, semnat cu pseudonimul Ch. Séverin, apărea romanul L’Agonie sans mort (tradus în română – vol. I: 1998, vol. II: 1999 – de Cornelia Ştefănescu şi publicat la Editura Jurnalul literar). „Cartea asta e ca un fel de testament”, declară spre sfârșitul romanului Gabriel Adam, personajul central al cărții. Și, dacă ținem cont că a apărut cu un an înaintea plecării sale, o putem considera și „un fel de testament”, pe lângă valoarea literară neîndoielnică.
Numele autorului era total necunoscut, dar trimitea, pentru cunoscători, direct la orașul românesc. Cu atât mai mult cu cât, printre personaje, sunt români care trăiesc în exilul parizian, iar N.I. Herescu recomanda prietenilor cartea. Astfel, probabil că nu a fost greu ca identitatea autorului să fie cel puțin ghicită, dacă nu deconspirată complet. Cel care a lansat ipoteza a fost Virgil Ierunca. În portretul pe care i-l face în revista Românul (noiembrie 1961), el va scrie: „S-ar putea, bineînțeles, să mă înșel, încerc totuși de a identifica pe Ch. Séverin, autorul, unui roman apărut anul trecut la Paris și intitulat L’Agonie sans mort, cu N.I. Herescu. Romanul acesta, în care personajul principal e un scriitor român, e o expresie de mânie a noastră, a rătăcitorilor, împotriva rătăcirii în care ne târăște, târându-se pe sine, istoria imediată”.
Dar, dincolo de ideile vehiculate în roman, dincolo de mânia rătăcitorilor care se degajă din discuțiile între personaje și în care îl ghicim pe autorul articolelor anticomuniste publicate în presa exilului, într-un scurt fragment, autorul, prin personajul său, scriitorul Gabriel Adam, avem explicația unuia dintre motivele pentru care nu și-a dezvăluit adevărata identitate și a semnat cu pseudonimul ce trimite (destul de clar, totuși) la orașul în care s-a născut: „Articolele n-au fost totdeauna semnate, ceea ce l-a privat de notorietate. Acceptase fără părere de rău situația, convins că întreaga atenție se cade a fi îndreptată asupra ideilor și problemelor și nu asupra persoanelor” (op. cit., p. 159, s.n.).
De fapt, despre „idei și probleme” ale românilor din exil a scris și publicat permanent N.I. Herescu, el fiind totdeauna receptat cu admirație și respect de contemporani.
Privind retrospectiv și considerându-l „exilatul absolut” ori „exilatul român perfect”, aducând și argumente în acest sens (în articolul publicat în două numere consecutive din Jurnalul literar, nr.13-18 și 19-24/2010), Mihai Neagu Basarab, directorul Bibliotecii de la Freiburg, îl include în lista maeștrilor care sunt „modele pentru formarea urmașilor”.
Un model și un reper a fost așadar Profesorul N.I. Herescu (iar majuscula nu este întâmplătoare, căci era „profesor de boierie” – cu conotațiile incluse!, desigur – așa cum îl numise Virgil Ierunca).
- v. Mihaela Albu, N.I. Herescu: Un aristocrat al culturii române, Ed. Aius, 2021 (în colecția „Cărțile exilului”).
Mihaela ALBU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026