Cercetând universul liric al lui Mircea Petean în devenirea lui, observăm că acesta își scoate mai pregnant din ascundere miezul atunci când, la răstimpuri, sunt reunite producții ce apăruseră la vremea cuvenită de sine stătător. Închegându-le în alte ansambluri, după rânduieli anume, poetul pare a le devoala abia în noile condiții tâlcul întemeierii. Să presupunem că înainte i-ar fi oferit cititorului (așa cum îi pregătise Pavel pe corinteni) o cunoaștere și o profeție „în parte”, „spre zidire” însă. Hotărâte, cuprinse în construcția de mai târziu – cum epistolele pauline în Noul Testament –, vechile poeme capătă rosturi mai limpezi și tălmăciri sporite.
Edificii asemenea Trilogiei transilvane (2018, prefață de Andrei Terian, postfață de Mircea Muthu) ori Trilogiei ligure (2022, prefață de Ioan Holban, postfață de Ștefan Borbely), ambele scoase la Editura Limes și considerate de către exegeți repere solide în peisajul literar actual, dau seama cu prisosință de această strategie auctorială. Prin Trilogia orientală (aceeași editură, 2025, postfață de Andrea Hedeș), Mircea Petean împlinește încă un proiect editorial major, unul poetic și ontologic deopotrivă, lărgind aria de cuprindere prin experimentarea unor spații culturale și sapiențiale diferite de cele cultivate anterior. Astfel, după ce își exersase harul și priceperea interiorizând toposul natal și popasurile italiene, autorul se deschide către spiritualitatea Orientului Îndepărtat, aducând împreună compozițiile lirice îndatorate acesteia. Privind laolaltă culegerile amintite, am putea socoti că atari evaziuni din hotarele proprii generează implicit unghiuri care îi limpezesc vederea înăuntru și îi reconfirmă unicitatea spațiului personal. Îl restituie ființei sale autentice.
Avem de-a face, în ediția de acum, îndeosebi cu haikuuri și cu specii înrudite scrise de fostul echinoxist încă de prin anii ’80, după cum însuși mărturisește în Poezie și tăcere (text confesiv-teoretic plasat în deschiderea tripticului). Noua serie recontextualizează piese preluate din volumele: Călător de profesie (1992; din acesta împrumută doar finaluri ale unor creații), Ploi. Zăpezi. Felurite / Pluies. Neiges. Divers / Rains. Snows. Miscellanea (1998), Lovituri de nisip (2004), Liniște redusă la tăcere / Calme réduit au silence / Quitness silenced (2011) și În zori / At down / À l’aube / All’alba (2024). Secțiunile rezultate vor fi trei: Lovituri de nisip (cea mai întinsă), Liniște redusă la tăcere și În zori.
Publicate inițial în preambulul tomului din 1998, însemnările ce însoțesc recenta trilogie trimit, pe de o parte, la câteva experiențe autobiografice și cognitive (conferindu-le plusvaloare prin perspectiva asupra lor), iar pe de altă parte, constituie un compendiu despre haiku, specie literară explorată de puțini autori pe teritoriul românesc. Dincolo de structura silabică proprie haikuului original (pe care scriitorul clujean o adaptează ritmului specific limbii române și stilului individual), reținem felul în care sunt extrase din curgerea zilei momente „umile”, aproape nebăgate în seamă, cadre pe care instanța receptoare le privește auroral (cităm dintr-o piesă mai veche, necuprinsă în volumul de față: „și la ce bun scrierea dacă nu are ceva din frisonul rostirii dintâi” – *** stau pe scaun prins în ham). Ele se eliberează de clipele și de locurile propriu-zise, convertindu-se în virtualități, în recreări ale eului întru o mai înțeleaptă așezare în sine și în vreme. Este o detașare de lăuntru și de preajmă (desprindere, totuși, atentă la „murmurul” realului, la dialogul ocult dintre elemente) care îi permite nu doar concentrarea absolută asupra obiectului/asupra faptului de viață, ci însăși antrenarea deplină a ființei în metamorfozele insesizabile ale acestuia. Implicarea e filtrată organic prin sensibilitatea intelectual-afectivă a poetului, cu insistență, cum spuneam, pe filozofiile Orientului (niponă, chineză, dar și – grație lecturilor din opera lui Mircea Eliade – indiană).
Exercițiul se dovedește de bun augur pentru scriitorul ardelean. Principiile întocmirii haikuului [contemplarea în solitudine, corespondențele om-natură sau dintre detaliu și infinit, iluminarea bruscă (satori), pauza reflexivă (kireji), seninătatea și finețea observației, ritmul interior, sugestiile etc.], temele și motivele vehiculate (efemeritatea existenței, unitatea cosmică, tăcerea, rostirea, relația cu transcendentul, marginalitatea, iubirea, solitudinea, memoria; nisipul, ploaia, zăpada, vidul, grădina, frunza, pinul, fereastra, întunericul ș.a.), ritualul ce acompaniază nașterea și destrămarea verbului („Cuvintele nu se rostesc; se în-ființează” – p. 7) sunt tot atâtea dimensiuni ce rezonează profund cu expectanțele auctoriale, cu ideologia sa estetică în căutare de noi întrupări, cât mai fidele destinului interior. Li se adaugă esențializarea discursului („important e să scrii simplu dar îndesat” – p. 63), modalitate de a anihila „zdrăngăneala de cuvinte” și „gozul vorbelor” ce pustiesc ființa în zilele noastre, secătuind-o de transcendență.
Observăm deopotrivă că preocuparea pentru „terapia prin haiku: mentală și scripturală” (p. 8) și intuițiile privind relația dintre tăcere și cuvânt, dintre poezie și tăcere („haiku-ul este liniște redusă la tăcere. Liniștea este mundană, tăcerea – metafizică. Tăcerea este primordială, liniștea – derivată. Liniștea e plină de zarva lumii, tăcerea este vuietul din primordii” – p. 6) îi înlesnesc poetului întâlniri cu figuri de prestigiu nu numai extrem-orientale, ci și provenind din zone mai apropiate geografic și cultural (a se vedea, de pildă, Max Picard, publicat în traducere românească la Limes). Sunt înrudiri spirituale care îi confirmă îndrăznelile de gând și îl stimulează.
Cuvântul, așa cum îl percepe și îl pune la lucru scribul exilat în „coliba de la marginea marginii” (p. 94), cuvântul așezat adică pe tăcere – cum aisbergul pe partea mai consistentă din apă – și nutrindu-se din aceasta, captându-i ecourile, generează prefaceri fundamentale în alcătuirea limbii, respectiv a poeziei: e cuvântul răbdător cu acela pe care îl urmează, care îl așteaptă pe cel dinaintea lui. Nu-i tulbură tăcerea din care se ivește și în care se întoarce, laolaltă cu zeul: „la plinirea lucrării mai discreți ca / la-nceputurile ei ne vom retrage” (p. 88); sau: „dincoace de tăcere / e liniștea / dincolo – neant” (p. 157).
În haikuurile din trilogia de față (fără a neglija complicitățile cu unele poeme mai ample, gândite după un alt algoritm), cuvintele nu se fugăresc („Doamne ce molcom / ninge – liniște / redusă la tăcere” – p. 151; „fluturele atinge clopotul / cu aripa – / până și vântul a amuțit” – p. 185), nu se întrec unul pe altul („Poezia e zăbavă, nu-i concurs”). Nu copleșesc preajma și nu violentează cititorul prin mulțimea lor. Cu cât se dovedesc mai rarisime, cu cât poetul e mai zgârcit în desfășurarea lor, cu atât le îngăduie răgazul necesar exprimării nepervertite a trăirii, a emoției. În felul acesta, ele stârnesc în instanța lectorială atitudini pe potrivă, îmbiind-o să se împărtășească ea însăși din aura ce ocrotește obiectul evocat.
Cuvintele, într-o bună parte a ultimei cărți, se despovărează de timpul concret: „toată după-amiaza am privit luminile apoi una cu țărâna / ne-am surpat într-o lume de dinainte de zei” (p. 81); sau: „lumina dă peste margini / la amiază – / orb în zăpadă” (p. 155). Ele se leapădă (printr-o disciplină interioară asumată biografic) de larma cotidiană, orizontală, efemeră („delir controlat / de un poet cu clondir – / apă de ploaie” – p. 148), de viermuiala văduvită de rost, de proiect ontologic adică și chiar de implicare în designul cosmic („vrem fără să vrem făptuim fără să făptuim / vorbim fără să ne folosim de cuvinte” – p. 84; sau: „gura omului e o moară care face din cuvinte nisip – zice / și pe față-i joacă vipia deșertului” – p. 96). Cuvintele se înalță, lucrând astfel întru verticalitatea limbii și a poeziei. Întru recâștigarea demnității ei, implicit a autorului. Căci întrezărim deopotrivă în aceste creații linkuri către condiția celui care scrie („e seară și eu / îmi dorm somnul de-amiază / prăbușit între cărți” – p. 159), preocupat de menirea sa, de felul cum îi este primită „traista de poeme”: „ai visat că visezi o salbă de propoziții dintre cele mai scurte / mai pline de vitalitate și cu miez // întreaga lor energie urma să fie folosită la iluminatul / primei dimineți după răcirea soarelui” (p. 126); sau: „însă nu știu dacă vreodată / veșnicia te va certifica” (p. 132).
Interogând cotidianul agresiv și văduvit de adâncime, cu atât mai orbitor pentru spiritele slabe și mai contaminant pentru o anumită parte a breslei scriitoricești (grafomanii, veleitarii, zgomotoșii, purtătorii de convenții etc.), Mircea Petean se delimitează orgolios („e deja demultișor de când am încetat / să scriu poezii / să bat mătănii / să trag la ștanță bani / să mă-nvârt printre cloncani // de-o bună bucată de vreme eu fac peténii” – p. 133), optând pentru solitudine (o retragere în „cripta greierului” – Muntele. Începutul) și pentru tăcere („o poezie / da – ferită de zgomot / și de-ngâmfare” – p. 162). Ambele sunt practicate conștient, devin așadar mod de a fi în poezie: substanță autentică, nu podoabă, moft („între liniște și tăcere / sinele meu” – p. 188).
Tăcerea dinăuntru echivalează, pentru autorul de față, cu pacea foșnind a primordiilor, nevorbită încă, dar gătită pentru nuntirea cu logosul, fremătând în nerăbdarea așteptării: „Cu cât cobor mai adânc în propria fire, / cu atât mai puternice-/s pulsațiile Firii” (Haiku. Altă definiție). Sinele creator și universul sunt una, se întemeiază și se fertilizează reciproc („dâre de ploaie / înscrise-n var – / invitation au voyage” – p. 145), sporindu-și ființa („când el se freacă la ochi planeta lăcrimează” – p. 103), convertindu-se ritualic, amândouă, în peisaje-atitudini sau în peisaje-stări de spirit: „lumina și umbra își dispută / fiecare frunză – tremur / și cutremur” (p. 209); sau: „când voi fi urnă abandonați-mă zidului nopții / ca să simt adierea luminii din prima dimineață a lumii” (p. 130).
Traseul înspre rostirea cu sens, aceea a adevăratului chip, a presupus – recunoaște poetul – chestionarea încăpățânată a hotarelor limbii, a cunoscut momente de revoltă vanitoasă, arhimediană („dați-mi un cuvânt și voi face în așa fel / că pământul va sări din balamalele-i ruginite” – p. 138), ceasuri de îndrăzneală, dar și de înțeleaptă (inerentă?) potolire („munții par accesibili – / ascult chemarea lor / dar șed blând locului” – p. 193). Practica de disciplinare a sinelui și a expresiei a decurs, pe de altă parte, firesc, așezând în laolaltă-lucrare sensibilitatea și ironia autorului, înclinația spre melancolie, ludicul, umorul, seriozitatea și eticismul de sorginte transilvană cu profunzimea și rafinamentul spiritului oriental.
S-a dovedit totodată un exercițiu de reconsiderare lucidă a hotarelor, vrednic de un creator suveran pe sine și pe limbaj.
Fiindcă Mircea Petean este poetul care își hotărăște el însuși calea și rânduiala.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026