Una dintre dimensiunile care traversează discursul eseistic și monografic al lui Ion Dur, de la Exerciții(le) de recunoaștere din 1992 până la recenta apariție editorială de la Limes: Arheologie hermeneutică recuperatoare. Vremuri și creație, vină și uitare (2025), o constituie relația cărturarului cu epoca și cu spațiul în care trăiește, maniera subiectivă în care acesta se eliberează ori caută să scape de circumstanțe (îndeosebi de presiunea politicului), dedicându-se lucrării și valorilor spiritului.
Îl interesează pe autorul sibian personalitățile de amplitudine, din elita intelectualității autohtone, acelea care au cunoscut un parcurs atipic (adesea tragic) și al căror destin interior a stârnit disconfort în rândul instituțiilor Puterii comuniste și al reprezentanților ei vremelnici. Destinele și cărțile lor sunt radiografiate de universitar cu cinste și curaj, dincolo de orice improvizație sau de vreo favoare făcută „lăutărismului” ori „criticii crâșmărite”.
Metodele agreate îi devoalează – aș putea spune – tocmai viziunea proprie, identificabilă în toate întreprinderile lui scripturale: merge direct la sursă, încrucișează prudent informațiile obținute pe cale livrescă, precum și documentul „oficial” cu însemnările nedestinate, la vremea redactării lor, publicării (pagini de corespondență, notații diaristice). Le deslușește apoi dinspre context (politic, istoric, etic, social etc.) și nu îngăduie compasiunii/empatiei să-i slăbească vigilența hermeneutică. Procedeul – a cărui denumire o împrumută de la Dinu Flămând – e deconspirat și în prefața ultimului său volum: „Descos și țes”.
Asemenea celorlalte lucrări semnate de Ion Dur, și aceasta armonizează sobrietatea și rigoarea academice cu rafinamentul și suplețea eseului liber. Nu lipsesc nota polemică, ironia, recunoașterea sinceră a dificultăților ivite în cercetare și asumarea (identificabilă, de pildă, în modul cum încearcă să dezlege echivocul unor comportamente). Textele sale au, de aceea, nerv, ele sunt vii (precum reînvie figurile umane de care se ocupă), aduc faptele trecutului aproape de noi, ca și cum nu i-ar fi încheiată lucrarea. Nici nu este, de fapt. Mai mult, le transformă în prilej de meditație, de revizitare și cumpănire pe cont propriu. Poate că aici s-ar cuveni să căutăm miza scrisului său: contează atât abordarea onestă, bogăția, ineditul informațiilor, cât și „rezonanța” demersului în lăuntrul cititorului.
Există astfel în volum idei și atitudini reiterate programatic, chiar dacă secțiunile „recuperatoare” se dedică unor personaje anume (Constantin Noica, Ștefan Augustin Doinaș, Alexandru Macedonski, Nicolae Balotă, Emil Cioran). E relevant și subtitlul tomului, care plasează demersul auctorial sub semnul lucidității, al privirii corect întrebătoare (sine ira et studio, sintagmă frecventă în lucrările lui Ion Dur), exigențe inoculate implicit lectorului. Căci amândoi sunt datori să cearnă în discursul oferit de surse conotațiile atribuite în epoca de referință unor valori și unor evenimente, gradul în care acestea sunt legitimate politico-ideologic.
Să nu uităm nici faptul că discursul lucrează asupra obiectului: aduce laolaltă fapte de viață, dialoguri, fenomene disparate, le atribuie semnificații, le cercetează (sau le intuiește) originile și le dezleagă urmele, dar în același timp poate ignora unele informații sau răstălmăci altele. Intervine – din orgoliu auctorial, ca răspuns la anumite „directive” sau din lipsă de profesionalism – dimensiunea creativă, aspect pe care Ion Dur îl sesizează consultând baza de date pusă la dispoziție de CNSAS. El descoperă printre documentele din dosarul de urmărire a lui Noica (gânditor căruia i se alocă cel mai întins capitol din lucrare) declarații „scrise la cel puțin patru mâini” (p. 51), avertizări ce demască autocenzura Securității înseși („text anonimizat de CNSAS” – p. 49), „făcături” fidele registrului stilistic al propagandei de partid și „imaginarului securistic” (p. 67).
Ambiguitatea surselor amintite se adaugă comportamentului concesiv al lui Noica în relație cu Puterea totalitară și cu oamenii Securității, precum și convingerii filozofului că preocupările spirituale sunt mai presus de vremi. Noica era – ne spune Sanda Stolojan – „un Socrate care n-a vrut să știe de treburile cetății”1.
În prelungirea viziunii altor minți luminate, inclusiv a ideilor întâlnite în eseul filozofico-politic Trădarea cărturarilor (1927), al lui Julien Benda (despre care gazetarul Noica a și scris la un moment dat), menirea intelectualului nu este aceea a unui conformist sau a unui oportunist de rând, ci de a cultiva principii universale dezinteresate, imuabile. Or, un regim totalitar vrea fiecare cetățean în serviciul său, prins, cu gândul și cu fapta, în efortul prezent al construcției comune, fără a se irosi în preocupări necircumstanțiale, neangajate acestui scop. I se refuză astfel tocmai libertățile individuale, cu atât mai mult împlinirile spiritului, văzute ca fiind primejdioase, căci creatoare de dezordine, de neascultare. „Il est d’ailleurs certain que de supprimer les droits de l’individu rend un Etat beaucoup plus fort. Reste toujours à savoir si la fonction du clerc est de rendre les Etats forts” – opinează Julien Benda2.
Ezitările gânditorului de la Păltiniș, aderența sa la politica de partid (nu neapărat din convingere, cât pentru a-și putea scrie netulburat opera și pentru a i se „ierta” interesul din tinerețe vizavi de Mișcarea Legionară) sunt depistabile nu doar în dosarul de la CNSAS, ci transpar, deopotrivă, din scrisori (v. epistolarul cu Emil Cioran, cu nepoata lui Duiliu Zamfirescu ș.a.) sau din depoziții ale celor care l-au cunoscut. „Autismul” său, „strabismul etic” (pe care Ion Dur le incriminează și în volumele dinainte) constituie însă tocmai dovada locuirii în temporal, a trădării valorilor pentru care pleda.
*
Relevante în ceea ce privește relația intelectualilor cu vremile și cu Puterea totalitară – pusă pe ordine și eficiență inclusiv în domenii nepractice – sunt și capitolele alocate celorlalte personalități. O notă aparte (în consens, totuși, cu binomul vină–iertare) creează secțiunea intitulată „Publicistul Alexandru Macedonski între talent, infatuare și resentiment”, unde cercetătorul atinge o zonă mai puțin frecventată din biografia macedonskiană: activitatea omului de presă, care scoate gazete încă de la nouăsprezece ani și colaborează, deseori cu pseudonim, la peste două sute de publicații de la noi și din străinătate. Ies în evidență snobismul, ipocrizia, ambiția fără margini, frustrările pe linie artistică (datorate cultului românilor pentru Eminescu), pendularea grăbită de la o viziune social-politică la alta, principiile estetice definitorii, cochetarea cu filozofia (cu urme însă nu foarte consistente, publicistul fiind, în opinia lui Ion Dur, mai degrabă „un firoscos” decât un filozof).
Ștefan Aug. Doinaș, care a făcut, și el, anumite concesii, e prezentat în volumul de față îndeosebi prin prisma relației cu Ion Dezideriu Sîrbu (mai vehement, acesta din urmă, în opoziția față de regim). Deși, în vremea din urmă, „s-au rostit cuvinte grele despre sinceritatea și onestitatea” poetului, Ion Dur manifestă prudență, deoarece „adevărul” din dosarul de la CNSAS e dificil de delimitat de „literatura securistică”. Capitolul conține multe întrebări în așteptare de răspunsuri. Se fac trimiteri și la Psalmii scriitorului (reflecția religioasă fiind declanșată, probabil, de perioada carcerală), aceștia constituind cea mai fidelă oglindă a interiorității omului.
O personalitate contestată este și aceea a lui Nicolae Balotă, arestat politic de două ori și cu câțiva ani de domiciliu forțat în Câmpia Bărăganului. Nici în cazul său, dosarul (din care se deduce că ar fi fost aproape un sfert de secol informator al Securității) nu e foarte convingător. A predat la universități din străinătate, a funcționat o vreme la Radio „Europa Liberă” (probabil, infiltrat), pentru ca din 1987 să se stabilească definitiv în Franța. Criticul a fost respins atât de unii membri ai grupării cerchiste, cât și de confrați din diaspora, printre altele reproșându-i-se coloratura ideologică a unor scrieri (a „efemeridelor” publicate în presă, cu precădere).
Un studiu incitant, care completează perspectiva actuală asupra Rusiei, propune recitirea a două scrieri semnate de Emil Cioran: Schimbarea la față a României și Istorie și utopie. Influențat, în vremea formării sale, mai mult de spațiul cultural rus decât de cel apusean, filozoful exilat la Paris este sedus de acest topos impregnat de valori și îmbrățișează dimensiunea lui mesianică, „monumentală”, „o tendință – spune Ion Dur – prin care încearcă să închege întreaga lume în jurul său” (p. 260). La modul practic: prin imperialism. Sunt considerații care, atunci când au fost redactate de către Cioran eseurile, aveau menirea de a zgândări orgoliul nostru identitar, de a declanșa rezervele întemeietoare ale națiunii și de a ne face să ne lepădăm de mediocritate. Astăzi însă, expansionismul teritorial rus nu mai are de-a face cu vitalismul nației și nu reprezintă o prelungire firească a unui trecut grandios, ci devoalează „o propagandă canceroasă”, „anomaliile unui regim care sfidează spiritul timpului” (p. 269), deci aserțiunile cioraniene rămân fidele unor circumstanțe depășite.
Ultima parte a volumului cuprinde un interviu luat autorului de către Jean Dumitrașcu, un eseu despre lectură și un consistent dosar al revistei SAECULUM.
Revenind la problematica centrală a cărții, se mai impun câteva delimitări.
Sunt atinse în volum chestiuni sensibile, care dovedesc că intelectualii români au optat în regimul trecut – mai ales după ce au cunoscut detenția și domiciliul forțat – pentru răspunsuri nu întotdeauna onorabile în ceea ce privește supraviețuirea, doar ca să se întoarcă în spațiul bibliotecii și să-și ducă la împlinire vocația. Firește, aceasta nu are cum să le anuleze complicitatea, însă nici nu putem afirma că opera lor e văduvită de valoare tocmai din cauza compromisului respectiv.
Unii au fost mai intransigenți (ca I.D. Sîrbu sau Paul Goma), alții au acceptat pactul, devenind un fel de părtași ai regimului. Dar știm că nu toți au făcut-o de bunăvoie ori în perspectiva unor avantaje îngust-pragmatice. Semnătura nu le-a garantat deloc liniștea personală, a lor și a celor apropiați (erau nevoiți să-și ascundă manuscrisele, erau mereu urmăriți, percheziționați, li se interceptau corespondența și convorbirile telefonice). Au fost lăsați în viață (unii dintre ei) și fiindcă beneficiau de o anumită recunoaștere publică, dar și pentru că înlăturarea lor fizică ar fi afectat imaginea pe care România de atunci se străduia să și-o creeze în afară (v. cazul Monicăi Lovinescu).
Sunt fapte de viață și atitudini pe care nu le putem discuta doar în alb-negru. Nici Ion Dur nu acuză de dragul polemicii, el abordează totul fără ură și părtinire, căutând să redea lor înseși personalitățile vizate. În același timp, nu avem voie să scoatem din ecuație adevărații vinovați, cât și dispariția ori măsluirea unor informații scrise.
Adevărul este, așadar, lucrare continuă. Stingheritor sau convenabil, se cuvine privit, cernut, revizuit cu prudență și cu bună credință.
În adâncimea lui.
- Sanda Stolojan, Sub semnul depărtării. Corespondența Constantin Noica – Sanda Stolojan, Prefață de Matei Cazacu, Editura Humanitas, București, 2006, p. 184.
2 Julien Benda, „Préface”, La trahison de clercs, Editions Bernard Grasset, Paris, 2013, pp. 68-69.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025